Emily Dickinson, ”Dacă ce vrem ar fi ce putem –
If What we Could – were what we would ”



Dacă ce vrem ar fi ce putem,
Ar fi un mic criteriu:
Fundamental vorbirii
E neputința de a spune.

-traducere de Catalina Franco–
_____________________________

If What we Could – were what we would –
Criterion – be small –
It is the Ultimate of Talk –
The Impotence to Tell –

**
Poate o referire la poezie ca o căutare continuă de cuvintelor și imagini noi, capabile să ne reînnoiască modul de comunicare de fiecare dată.

Emily Dickinson, ”Unii trudesc pentru nemurire – Some – Work for Immortality -”

Unii trudesc pentru nemurire,
Cei mai mulți, pentru timp.
El răsplătește îndată,
Cealaltă verifică faima.

Aur lent, dar etern,
Lingoul de azi
E contrastant valutei
Imortalității.

Calicul – aici și acolo,
E înzestrat a discerne
Peste înțelegerea brokerului:
Unuia banii, altuia mina!

-traducere de Catalina Franco–
_________________________

Some – Work for Immortality –
The Chiefer part, for Time –
He – Compensates – immediately –
The former – Checks – on Fame –

Slow Gold – but Everlasting –
The Bullion of Today –
Contrasted with the Currency
Of Immortality –

A Beggar – Here and There –
Is gifted to discern
Beyond the Broker’s insight –
One’s – Money – One’s – the Mine –
**
Pare simplu: disprețuiește banul, gândește la nemurire! Dar o lectură mai atentă dezvăluie o justificare mândră și profetică a propriei sale alegeri poetice. Renunțarea publică la „timp” și alegerea de a scrie pentru „mâinile pe care nu le văd.”

Emily Dickinson, ”Câte flori se sting în pădure – How many Flowers fail in Wood -”

Câte flori se sting în pădure,
Ori pier pe dealuri,
Fără dreptul să știe
Că sunt frumoase!
Și, necunoscute, câte
Fără de nume aruncă-o păstaie
Brizei ce stă să vină,
Fără să știe
Că roada stacojie
Alte priviri va să bucure.

-traducere de Catalina Franco–
______________________________

How many Flowers fail in Wood –
Or perish from the Hill –
Without the privilege to know
That they are Beautiful –
How many cast a nameless Pod
Upon the nearest Breeze –
Unconscious of the Scarlet Freight –
It bear to other eyes –

„Ceea ce simt pentru Sofia nu este dragoste, ci religie. Iubita mea este un univers, iar universul este prelungirea iubitei mele.”
”„Dragostea este scopul final al istoriei lumii, este „Amin”-ul universului.”
___________________

Novalis, ” Imn 6 – Dorul de moarte – 6 Hymne – Sehnsucht nach dem Tode”


Adânc, în pântecele pământului,

Departe de împărăția luminii,

Furia durerii și violența sălbatică

Sunt un semn de plecare veselă.

Ne-îndreptăm cu nava îngustă

Ajungem curând la tărâmul cerului.


Slăvită fie Noaptea eternă,

Suntem sfârșiți de căldura zilei

Și vestejiți de lunga durere.

S-a dus plăcerea călătoriei,

Vrem să mergem acasă la Tatăl.



La ce-au fost bune pe lumea asta

Și dragostea, și credința noastră.

Trecutul rămâne departe, în urmă,

Atunci la ce ne trebuie noul?

O! singur și adâncit în durere rămâne

Cel iubind trecutul cu ardoare și evlavie!


Vremuri apuse unde simțiri luminate

Ardeau în flăcări înalte, și unde

Oamenii încă și-acum recunosc

Mâna și chipul Tatălui, acolo,

Și printre spirite înalte, cu simplitate,

Mulți încă erau aidoma cu modelul.

Vremuri apuse când, în floare încă,

Împodobitele triburi antice unde –

După moarte și agonie – copiii

Tânjind la împărăția cerească,

Și chiar vorbind de plăcere și viață,

Ades erau inimi frânte de dragoste.

Vremuri apuse când, în focul tinereții

Dumnezeu însuși s-a revelat,

Și morții timpurii, în curajul iubirii,

I-a consacrat viața-i dulce.

Și n-a alungat durerea și teama,

Spre-a ne rămâne doar nouă scumpe.


Cu nostalgie neliniștită-l vedem

Învăluit în Noaptea întunecată,

În timpul trecător, niciodată

Setea fierbinte nu s-a potolit.

Va trebui să mergem în patria noastră

Spre a putea scruta timpul sfânt.



Dar ce ne oprește întoarcerea?

Cei dragi deja se-odihnesc de mult.

Mormântul lor închide și cursul vieților

Noastre. Acum ne doare și ne vom teme.

Nu mai avem după ce bâjbâi aici.

Inimii noastre ii e de-ajuns. E goală lumea.


Tainice și nesfârșite șuvoaie

De dulci fiori trec curgând prin noi –

Mi se pare că de departe răsună

Durerea noastră – prelung ecou.

Poate că cei dragi tânjesc dupa noi

Și ne trimit mângâietoare-adieri de dor.




Până la dulcea mireasă, jos,

Până la preaiubitul Iisus,

În nimbul amurgului,

Îndurerați – îndrăgostiții.

Un vis a frânt legăturile noastre

Și ne-a adâncit în inima Tatălui.

-traducere de Catalina Franco–

__________________________________



Hinunter in der Erde Schoß,

Weg aus des Lichtes Reichen,

Der Schmerzen Wut und wilder Stoß

Ist froher Abfahrt Zeichen.

Wir kommen in dem engen Kahn

Geschwind am Himmelsufer an.



Gelobt sei uns die ew’ge Nacht,

Gelobt der ew’ge Schlummer.

Wohl hat der Tag uns warm gemacht

Und welk der lange Kummer.

Die Lust der Fremde ging uns aus,

Zum Vater wollen wir nach Haus.



Was sollen wir auf dieser Welt

Mit unsrer Lieb und Treue.

Das Alte wird hintangestellt,

Was soll uns dann das Neue.

Oh! einsam steht und tiefbetrübt,

Wer heiß und fromm die Vorzeit liebt.



Die Vorzeit, wo die Sinne licht

In hohen Flammen brannten,

Des Vaters Hand und Angesicht

Die Menschen noch erkannten,

Und hohen Sinns, einfältiglich

Noch mancher seinem Urbild glich.



Die Vorzeit, wo noch blütenreich

Uralte Stämme prangten

Und Kinder für das Himmelreich

Nach Qual und Tod verlangten.

Und wenn auch Lust und Leben sprach,

Doch manches Herz für Liebe brach.



Die Vorzeit, wo in Jugendglut

Gott selbst sich kundgegeben

Und frühem Tod in Liebesmut

Geweiht sein süßes Leben.

Und Angst und Schmerz nicht von sich trieb,

Damit er uns nur teuer blieb.



Mit banger Sehnsucht sehn wir sie

In dunkle Nacht gehüllet,

In dieser Zeitlichkeit wird nie

Der heiße Durst gestillet.

Wir müssen nach der Heimat gehn,

Um diese heil’ge Zeit zu sehn.



Was hält noch unsre Rückkehr auf,

Die Liebsten ruhn schon lange.

Ihr Grab schließt unsern Lebenslauf,

Nun wird uns weh und bange.

Zu suchen haben wir nichts mehr –

Das Herz ist satt – die Welt ist leer.



Unendlich und geheimnisvoll

Durchströmt uns süßer Schauer –

Mir deucht, aus tiefen Fernen scholl

Ein Echo unsrer Trauer.

Die Lieben sehnen sich wohl auch

Und sandten uns der Sehnsucht Hauch.



Hinunter zu der süßen Braut,

Zu Jesus, dem Geliebten –

Getrost, die Abenddämmrung graut

Den Liebenden, Betrübten.

Ein Traum bricht unsre Banden los

Und senkt uns in des Vaters Schoß.

**
Novalis a fost puternic marcat de moartea timpurie și dureroasă a logodnicei sale Sophie von Kühn (1783 -1797). Ei i-a dedicat ”Imnurile către Noapte”

Emily Dickinson, ”Ce-i mai bun? Cerul – Which is best? Heaven -”

Ce e mai bun? E cerul,
Sau raiul ce va să vină
Cu vechiul lui cod al îndoielii?
Nu pot să nu cred

Că ”vrabia-n mână”
E mult mai bună
Ca „Cioara” pe gard.
Ori poate ba.
Cam târziu să mai pot alege…

-traducere de Catalina Franco–
_______________________________

Which is best? Heaven –
Or only Heaven to come
With that old Codicil of Doubt?
I cannot help esteem

The „Bird within the Hand”
Superior to the one
The „Bush” may yield me
Or may not –
Too late to choose again.

„A fi în viață pare întotdeauna a fi prețul a ceva”. Julio Cortázar
___________________________________________________

Julio Cortázar, ”Decontarea soldurilor – Liquidación de saldos”

Mă simt pe moarte în tine, și străbătut de spații
ce cresc, ce mă mănâncă ca niște fluturi flămânzi.
Închid ochii și mă întind în memoria ta, abia trăind,
cu buze deschise acolo unde râul uitării se urcă lin.
Iar tu, cu delicatul clește-al răbdării, îmi smulgi
și dinții, și genele, și mă desfoi
de trifoiul vocii, de umbra dorinței,
te duci, în numele meu, deschizând ferestre
în spațiu, găuri albastre în pieptul meu,
din care verile fug lamentându-se.
Transparent, ascuțit, împletit cu aer,
plutesc, pe jumătate adormit, și iar și încă
îți rostesc numele, și mă trezesc cu inima frântă.
Dar tu te strădui din greu, și mă uiți,
eu sunt doar sfera de aer lichid
ce te reflectă, pe care doar cu-o clipire
ai s-o distrugi.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
Me siento morir en ti, atravesado de espacios
que crecen, que me comen igual que mariposas
hambrientas.
Cierro los ojos y estoy tendido en tu memoria,
apenas vivo,
con los abiertos labios donde remonta el río del
olvido.
Y tú, con delicadas pinzas de paciencia me
arrancas
los dientes, las pestañas, me desnudas
el trébol de la voz, la sombra del deseo,
vas abriendo en mi nombre ventanas al espacio
y agujeros azules en mi pecho
por donde los veranos huyen lamentándose.
Transparente, aguzado, entretejido de aire
floto en la duermevela, y todavía
digo tu nombre y despierto acongojado.
Pero te esfuerzas y me olvidas,
yo soy apenas la burbuja
que te refleja, que destruirás
con sólo un parpadeo.

Julio Cortázar, ”Decontarea soldurilor – Liquidación de saldos”

Mă simt pe moarte în tine, și străbătut de spații
ce cresc, ce mă mănâncă ca niște fluturi flămânzi.
Închid ochii și mă întind în memoria ta, abia trăind,
cu buze deschise unde râul uitării se urcă lin.
Iar tu, cu delicatul clește-al răbdării, îmi smulgi
și dinții, și genele, și mă desfoi
de trifoiul vocii, de umbra dorinței,
te duci, în numele meu, deschizând ferestre
în spațiu, găuri albastre în pieptul meu
din care verile fug lamentându-se.
Transparent, ascuțit, împletit cu aer,
plutesc, pe jumătate adormit, și iar și încă
îți rostesc numele, și mă trezesc cu inima frântă.
Dar tu te strădui din greu, și mă uiți,
eu sunt doar sfera de aer lichid
ce te reflectă, pe care doar cu-o clipire
ai s-o distrugi.

-traducere de Catalina Franco–
_____________________________
Me siento morir en ti, atravesado de espacios
que crecen, que me comen igual que mariposas
hambrientas.
Cierro los ojos y estoy tendido en tu memoria,
apenas vivo,
con los abiertos labios donde remonta el río del
olvido.
Y tú, con delicadas pinzas de paciencia me
arrancas
los dientes, las pestañas, me desnudas
el trébol de la voz, la sombra del deseo,
vas abriendo en mi nombre ventanas al espacio
y agujeros azules en mi pecho
por donde los veranos huyen lamentándose.
Transparente, aguzado, entretejido de aire
floto en la duermevela, y todavía
digo tu nombre y despierto acongojado.
Pero te esfuerzas y me olvidas,
yo soy apenas la burbuja
que te refleja, que destruirás
con sólo un parpadeo.

Fernando Pessoa, ”Îmi pare rău pentru stele – Tenho dó das estrelas”

Îmi pare rău pentru stele

strălucesc de atâta vreme,

de-atâta vreme…

Îmi pare rău pentru stele.

Nu va fi fiind oboseala

lucrurilor,

a tuturor lucrurilor,

cum ar fi a brațelor ori picioarelor?

Oboseala de-a exista,

de a fi,

doar de-a fi,

de-a fi tristă lumina ori trist surâsul?

Nu va fi fiind, așadar,

pentru lucruri ce sunt,

nu moartea, dar

un alt fel de final,

ori o rațiune mai mare:

ceva așa, precum o iertare?

-traducere de Catalina Franco–

_______________________

Tenho dó das estrelas

Luzindo há tanto tempo,

Há tanto tempo…

Tenho dó delas.

Não haverá um cansaço

Das coisas.

De todas as coisas,

Como das pernas ou de um braço?

Um cansaço de existir,

De ser,

Só de ser,

O ser triste brilhar ou sorrir…

Não haverá, enfim,

Para as coisas que são,

Não a morte, mas sim

Uma outra espécie de fim,

Ou uma grande razão —

Qualquer coisa assim

Como um perdão?

Georg Trakl, ”Declin – Untergang”

Deasupra iazului alb
Spre depărtări se duc păsări sălbatice
Seara, dinspre stelele noastre geme un vânt înghețat.
Peste mormintele noastre
Se-apleacă fruntea zdrobită a nopții.
Pe sub stejari pe o barcă-argintie ne legănăm.
Pe sub boltiri de măceș
Se-aud mereu zidirile albe ale cetății.
O, frate, ca niște oarbe arătătoare ne ridicăm către miezul nopții.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________________

Über den weißen Weiher
Sind die wilden Vögel fortgezogen.
Am Abend weht von unseren Sternen ein eisiger Wind.
Über unsere Gräber
Beugt sich die zerbrochene Stirne der Nacht.
Unter Eichen schaukeln wir auf einem silbernen Kahn.
Immer klingen die weißen Mauern der Stadt.
Unter Dornenbogen
O mein Bruder klimmen wir blinde Zeiger gen Mitternacht.
https://www.youtube.com/watch?v=J0w0t4Qn6LY

Czesław Miłosz, ”Elegie – Elegia”

Nu uitarea cea veșnică, nu amintirea,
nici ceața pe munți, nici agitația citadină
liniștesc lumea. După ani de războaie
pe cruce ori piatră cântă o pasăre
cum cântase deja pe ruinele Troiei.

Avem iubire, mâncare și băutură,
ochiul vizionar nu se-întoarce însă.
O mare lumină arde îngreunatele
somnoroase pleoape, și mut ne previne
timpul încet, înainte de-a trece tăcut

peste carne. Drăgălașe-animale
fidele, creaturi efemere-și chinuie
în van mâinile în înghețate extaze.
Și un glas din pământ se înalță:
umbră – odraslă a noastră! oare trecut-am
doar spre-a te chema așa mult în van ?

-traducere de Catalina Franco–
______________________________
Ni za­po­mnie­niem wiecz­nym, ani pa­mię­ta­niem,
mgłą gór, ni sto­lic wrza­wą świat nie uspo­koi.
Aż po la­tach bo­jo­wań krzyż albo i ka­mień,
i ptak za­śpie­wa na nim jak w ru­inach Troi.

Mi­łość, ja­dło, na­po­je to­wa­rzy­szą w dro­gach,
ale nie ku nim by­stre zwró­ci­ły się oczy.
Cięż­kie, sen­ne po­wie­ki świa­tłość pali sro­ga
i czas ostrze­ga ci­cho, nim cia­ło prze­kro­czy.

Do­bre zwie­rzę­ta wier­ne, lu­dzie krót­ko­trwa­li
Szar­pią na próż­no ręce skrze­płe w za­chwy­ce­niu.
A z zie­mi głos po­wsta­je: po­tom­ku nasz, cie­niu,
Czyż­by­śmy dar­mo cie­bie tak dłu­go wo­ła­li?

**
Premiul Nobel