Emily Dickinson, ”Perla a luat-o un malaiez – The Malay – took the Pearl -”

Perla a luat-o un malaiez,
Nu eu – un prinț!
Mie-mi părea că marea
Nu-i destul sfântă
Ca s-o ating.

Pe când mă rugam
Să fiu
Demn de destin,
Omul negru-înota,
Și perla mi-o lua acasă,

Acasă într-o colibă! Ce soartă!
De cuceream juvaierul,
Eu
Îl împodobeam într-altfel,
Cu haine de chihlimbar.

Malaiezul
Nu a știut vreodată
Ce mult o voisem și eu!
Să o aibă ori nu
Lui îi era totuna …

-traducere de Catalina Franco–
________________________
The Malay – took the Pearl –
Not – I – the Earl –
I – feared the Sea – too much
Unsanctified – to touch –

Praying that I might be
Worthy – the Destiny –
The Swarthy fellow swam –
And bore my Jewel – Home –

Home to the Hut! What lot
Had I – the Jewel – got –
Borne on a Dusky Breast –
I had not deemed a Vest
Of Amber – fit –

The Negro never knew
I – wooed it – too –
To gain, or be undone –
Alike to Him – One –

**
Dacă ne este frică de viață, dacă ne simțim prea nobili pentru a ne arunca să cucerim ceva da care ne pasă, îi lăsăm pe alții să se bucure de ceea ce ne-am dorit și n-am reușit a cuceri. Uneori indiferența, ori disprețul față de pericol sunt răsplătite. Dar dacă cine câștigă perla nu-i dă valoarea corectă, ce cucerire mai este aceasta?

Emily Dickinson, ”Dulci, sigure case – Sweet – safe – Houses”

Dulci, sigure case,
Voioase case! Solemn sigilate
Cu acoperișuri de-oțel,
Ori de marmură,
Blocând picioarele goale.

Nici pârâiele de catifea
Cu țărmuri ca mătasea
Nu curg așa ușor
Ca râsetul și ca șoapta
Popoarelor de perle.

Nici moartea cheală
Nu întristează saloanele.
Nici boli îndrăznețe n-ating
Impunătoarele lor comori:
Mormântul și spaimele.

Zumzăie înăbușite
În cărucioare,
Spre a nu fi surprinse –
Sub presiunea surâsului –
Că unii ar vrea să moară.

-traducere de Catalina Franco–
_____________________
Sweet – safe – Houses –
Glad – gay – Houses –
Sealed so stately tight –
Lids of Steel – on Lids of Marble –
Locking Barefeet out –

Brooks of Plush – in Banks of Satin
Not so softly fall
As the laughter – and the whisper –
From their People Pearl –

No Bald Death – affront their Parlors –
No Bold Sickness come
To deface their stately Treasures –
Anguish – and the Tomb –

Hum by – in muffled Coaches –
Lest they – wonder Why –
Any – for the Press of Smiling –
Interrupt – to die –

**
Morții sunt în siguranță în case solide protejate de acoperișuri din oțel și marmură. Nimic nu-i mai poate atinge, nici moartea, nici boala. Stau liniștiți în casele lor, cufundați în conversații plăcute. Dar își iau precauții spre a nu fi contaminați de lumea din afară, grea, nefericită, obositoare, dar care-i atrage atât de mult pe cei vii și, poate, și pe cei morți. Aici moartea și angoasa nu se arată: dacă morții și-ar da seama că sunt morți ar fi surprinși că există cineva atât de obosit de viață, încât să trebuiască să moară.

Daca vreți, citiți: eu am tradus!
_________________________________

Carlos Javier González Serrano , ”Împotriva dictaturii fericirii: gândirea pozitivă dăunătoare”


În ultimele decenii, literatura dedicată autoajutorării, psihologiei pozitive și așa-numitei „noua spiritualitate”, ca și în cazul mindfulness-ului, a crescut exponențial și ocupă o mare parte din rafturile destinate eseurilor în numeroase librării. Acești curenți „luminoși” sunt adesea vânduți ca un produs aparent inofensiv, prezentat sub mantia creșterii personale. Un produs care ascunde însă dictaturi afective contraproductive asociate cu cel mai neobișnuit neoliberalism, care își însușește emoțional indivizii și îi transformă în subiecte de performanță în totală complicitate cu marile corporații mondiale.

În primul rând, ele promovează ceea ce unii autori au numit „privatizarea stresului”: nu numai că stresul este patologizat și extins la straturi largi ale societății, dar cei care îl suferă sunt acuzați că nu știu să-l gestioneze, că nu au instrumentele necesare pentru a-l neutraliza. De parcă, de fapt, am fi mașini de făcut profit. Ba chiar mai mult: care trebuie să se facă profitabile. Aceste tipuri de cărți țin în tăcere faptul că stresul răspunde, aproape întotdeauna, unor cauze sistemice, iar modalitățile de a-l trata din punct de vedere social sunt ignorate. Desigur, nu doar stresul, ci și alte tulburări precum anxietatea, depresia sau deficitele de atenție.

O mare parte din literatura de autoajutorare încurajează – cu violență tăcută și chiar complezentă – stabilirea și continuitatea unui status quo care perpetuează inegalitățile sociale. Fericirea, care este comercializată ca și cum ar fi un produs care poate fi achiziționat sub formă de rețete magice sau produse miraculoase, a devenit o întreagă industrie care a reușit să depolitizeze stresul, făcându-l o chestiune strict privată și particulară: este individul cel care trebuie să-i facă față singur, din care rezultă, la rândul său, o religie a sinelui care, fals îndumnezeit, și după ce verifică că este și el supus eșecului, cade cu ușurință în deznădejde și suferință emoțională.


Multe dintre aceste formule („Crede în tine”, „Nu există nimic imposibil”, „Cu efort îl vei realiza”, „A dori este putere” etc.) nu sunt altceva decât prescripții ascunse pentru a menține puterea. Dacă persoana este cea care are problema, care trebuie să învețe să-și gestioneze emoțiile și sentimentele, companiile, statul sau orice alt organism care ar putea exercita acea oprimare tăcută sunt scutite de vină. Nu degeaba s-a spus că maxima vremurilor noastre este aceea a „adaptați-va sau muriți”: adaptați-vă la condiții sociale, de muncă, psihologice… de a căror introducere individul se face vinovat doar ca subiect răbdător, dar care este o vinovăție care totuși trebuie să fie ispășită și atenuată de subiectul însuși. În acest sens, autoajutorarea și gândirea pozitivă provoacă un autocontrol care ating obsesivul și, cel mai îngrijorător, provoacă o miopie socială care ne îndepărtează de comunitate și de cei care sunt cu adevărat responsabili de inegalitățile sociale. Dacă nu îți gestionezi emoțiile, vei fi responsabil pentru neîncadrarea în societate: așa funcționează logica autoajutorării și a gândirii pozitive.

Prin urmare, relația dintre stres (și anxietate, și depresie etc.) și opresiunea socială este de netăgăduit. Noua servitute nu este fizică sau materială, deși este și eminamente emoțională, întrucât individul trebuie să pară neîncetat a fi sănătos mental într-un cadru în care este foarte dificil să se mențină astfel. Din acest motiv, în paralel, gândirea dizidentă sau critică s-a patologizat: cine protestează are o problemă, fie că este vorba de inadaptare emoțională sau socială. Sub masca limbajului transformator („Deveniți cine sunteți”, „Poți realiza ceea ce ți-ai propus” etc.), gândirea pozitivă și slujitorii ei susțin menținerea status quo-ului și, în același timp, concentrându-se pe sine și pe crearea ființei obsedate de situația personală, neglijează vulnerabilitățile sociale, grija pentru comun, pentru structurile colective și interdependență. Indivizii ajung să se agațe de astfel de fantezii de fericire nereușind să găsească proiecte comune de creștere: retorica autoajutorării camuflează posibilitatea luptei politice, deoarece slăbește solidaritatea și căutarea comună a justiției sociale. Problema ești tu: învață sa te gestionezi.

Poate că este util să ne amintim în acest moment, și pentru a încheia, una dintre cele mai implicate cărți care au fost scrise de-a lungul secolului al XX-lea, scrisă de condeiul pasionat al lui Simone Weil: Reflections on the causes of freedom and social opression (1934) . În această lucrare, Weil subliniază cu extremă finețe că „membrii unei societăți opresive nu se disting doar prin locul cel mai înalt sau cel mai jos în care sunt agățați de mecanismul social, dar și prin natura mai conștientă sau mai pasivă a relațiilor lor cu mecanismul menționat”. Din acest motiv, spune Simone Weil, este mai mult ca oricând timpul să exercităm demnitatea gândirii, în special a celei filosofice, care, deși nu ne eliberează de lanțuri, ne conștientizează într-adevăr de ele. Și tot ea prezice ca „Niciodată individul nu a fost văzut atât de la mila unei comunități oarbe, iar oamenii nu au fost văzuți niciodată mai incapabili nu doar să-și supună acțiunile gândurilor lor, ci chiar să gândească”.

Este bine să facem efortul de a gândi și de a gândi la noi înșine în mijlocul acestei tiranii emoționale căreia, cu atâta complezență, suntem livrați noii „spiritualitati” și sa afirmăm, alături de Simone Weil, că „orice se poate impune”. din afară prin forță, inclusiv mișcările corpului, dar nimic din lume nu poate obliga un om să-și exercite puterea gândirii sau să i se ia controlul asupra propriului gând”, pentru că, atunci când vine vorba de gândire, individul este superior comunității. Comunitățile nu gândesc; De aceea este atât de necesar să existe indivizi care să o facă și să ne invite să ne trezim: colectiv.
-traducere de Catalina Franco–
________________________
”La patience solitaire”

Cum poate fi descrisă singurătatea?
___________________________________

Emily Dickinson, ”Ai stat vreodată în gura vreunei peșteri – Did you ever stand in a Cavern’s Mouth”

Ai fost vreodată în gura vreunei peșteri
De lățimea soarelui,
Și te uitai, tremurai, și ți se tăia răsufletul,
Și te gândeai sunt singur

Într-un astfel de loc, ce oroare,
Cu o așa arătare!
Iar tu zburai, iar ea, ea te urmărea?
Vai! Singurătatea arată așa!

Avut-ai un tun în față vreodată ?
Iar, intre ochiu-i de foc și tine,
Judecata să-ți pună
Problema „Morții”,

Și brusc, în auz să-ți răsune,
Clară, ca toba satirului?
De-ți amintești și poți a o spune –
Atunci, de fapt, asta-i Singurătatea.

-traducere de Catalina Franco–
_______________________

Did you ever stand in a Cavern’s Mouth –
Widths out of the Sun –
And look – and shudder, and block your breath –
And deem to be alone

In such a place, what horror,
How Goblin it would be –
And fly, as ‘twere pursuing you?
Then Loneliness – looks so –

Did you ever look in a Cannon’s face –
Between whose Yellow eye –
And your’s – the Judgment intervened –
The Question of „To die” –

Extemporizing in your ear
Distinct as Satyr’s Drums –
If you remember, and were saved –
It’s liker so – it seems

Henry Bataille, „Satele – Les villages”

Există lungi înserări în care satele mor,
după ce la culcare au plecat porumbeii.
Ele mor ușor, odată cu murmurul orelor
și-n țipătul rândunelelor de la clopotniță.
Apoi, pentru veghe, se aprind lumânările,
luminile mici și bătrâne ale călugărițelor,
iar jos în ceață prind a clipi felinarele.
Din depărtări vine blând cenușiul drum
In grădini florile și ele s-au ghemuit
spre-a auzi bătrânul lor sat murind,
căci ele știu că toate-au prins viață aici.
Domoale se sting lumini, din vechile zidiri
o blândă și dulce pace coboară în inimi,
înseninare în sufletele femeilor bătrâne.

-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––––-
Il y a de grands soirs où les villages meurent
Après que les pigeons sont rentrés se coucher.
Ils meurent, doucement, avec le bruit de l’heure
Et le cri bleu des hirondelles au clocher …
Alors, pour les veiller, des lumières s’allument,
Vieilles petites lumières de bonnes soeurs,
Et des lanternes passent, là-bas dans la brume …
Au loin le chemin gris chemine avec douceur …
Les fleurs dans les jardins se sont pelotonnées,
Pour écouter mourir leur village d’antan,
Car elles savent que c’est là qu’elles sont nées …
Puis les lumières s’éteignent, cependant
Que les vieux murs habituels ont rendu l’âme,
Tout doux, tout bonnement, comme de vieilles femmes.

Juan Gelman, ”Victoria- Victoria – Victoria”

Într-o carte de versuri presărată
cu dragoste, cu tristețe, cu oameni,
fiii mei au desenat doamne galbene,
elefanți naintând peste roșii umbre,
păsări oprite pe margini de pagine
au năvălit peste moarte,
cămila albastră se hodinește, mare, peste cuvântul cenușă,
un obraz se prelinge pe singurătatea oaselor,
candoarea învinge dezordinea nopții.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

In un libro di versi schizzato
dall’amore, dalla tristezza, dal mondo,
i miei figli hanno disegnato signore gialle,
elefanti che avanzano sopra ombrelli rossi,
uccelli trattenuti sul bordo di una pagina,
hanno invaso la morte,
il grande cammello azzurro riposa sulla parola cenere,
una guancia scivola sopra la solitudine delle mie ossa,
il candore vince sul disordine della notte.

____________________________

En un libro de versos salpicado
por el amor, por la tristeza, por el mundo,
mis hijos dibujaron señoras amarillas,
elefantes que avanzan sobre paraguas rojos,
pájaros detenidos al borde de una página,
invadieron la muerte,
el gran camello azul descansa sobre la palabra ceniza,
una mejilla se desliza por la soledad de mis huesos,
el candor vence al desorden de la noche.

Emily Dickinson, ”Când văd soarele cum răsare – When I have seen the Sun emerge”

Când văd soarele cum răsare
Din casa lui uimitoare,
Lăsând ziua la fiece prag
Și, peste toate, truda-i,

Fără de zgomotul faimei
Și fără zorzoane,
Pământul îmi pare o tobă
Urmată de copilași.

-traducere de Catalina Franco–
____________________________
When I have seen the Sun emerge
From His amazing House —
And leave a Day at every Door
A Deed, in every place —

Without the incident of Fame
Or accident of Noise —
The Earth has seemed to me a Drum,
Pursued of little Boys –

Ar fi uimite și prăvăliile că eu, timida și ignoranta, aș îndrăzni să mor.
_____________________________
Emily Dickinson, ”Încă n-o spun grădinii – I haven’t told my garden yet”

Încă n-o spun grădinii
Ca să nu-mi pierd nădejdile.
Și-acum nu mă simt puternica,
Încât s-o dezvălui albinei.

Nu spun nicio vorbă pe drum,
Ar fi uimite și prăvăliile
Că eu, timida și ignoranta,
Aș îndrăzni să mor.

Și n-au să știe nici chiar colinele
Pe unde-așa mult rătăceam,
Nici iubitelor mele păduri nu le spun
Ziua când voi pleca.

Și nici in lemn n-am să bat –
Nepăsătoare, de altfel –
S-ar crede că astăzi eu chiar
Am pătruns în inima tainei.

-traducere de Catalina Franco
_________________________
I haven’t told my garden yet –
Lest that should conquer me.
I haven’t quite the strength now
To break it to the Bee –

I will not name it in the street
For shops would stare at me –
That one so shy – so ignorant
Should have the face to die.

The hillsides must now know it –
Where I have rambled so –
Nor tell the loving forests
The day that I shall go –

Nor lisp it at the table –
heedless by the way
Hint that within the Riddle
One will walk today –

Un poem testamentar – ”Împreună din nou” – , și un titlu care spune totul.

Bonnefoy a fost prietenul lui Celan, Jaccottet, Jacques Dupin,
Gaétan Picon, alături de alți mari artiști.
La nouăzeci și trei de ani, își păstrase ochii copilului.
În propriile sale cuvinte, fericirea
„nu i-a abia zâmbit nicicând pe acest pământ”.
Dar până la capăt a iubit Poezia, Natura, Umanitatea.

________________________

Yves Bonnefoy, ”Împreună din nou – Lungul lanț – Ensemble encore – La longue chaîne”

Se spune

Că navele apar pe cer

Și că, din unele,

Lanțul lung al ancorei ar putea coborî

Spre pământul nostru ascuns.

Ancora caută – pe pajiștea noastră, printre arborii noștri,

Locul de andocare,

Dar curând o dorință de acolo de sus o smulge,

Nava nu vrea aici,

Orizontul și-l are într-un alt vis.

-traducere de Catalina Franco–
______________________________

On dit

Que des barques paraissent dans le ciel

Et que, de quelques-unes,

La longue chaîne de l’ancre peut descendre

Vers notre terre furtive.

L’ancre cherche sur nos prairies, parmi nos arbres,

Le lieu où s’arrimer,

Mais bientôt un désir de là-haut l’arrache,

Le navire d’ailleurs ne veut pas d’ici,

Il a son horizon dans un autre rêve.

Yannis Ritsos, ”Seară gri – Sera grigia”

Mă doare în piept frumusețea: mă dor luminile
în după-amiezi ruginii; mă doare
această culoare de nor – violet plumburiu
violet respingător; jumătatea inelului lunii
abia strălucind – mă doare. Trece o navă.
O barcă; vâslele; îndrăgostiții; timpul.
Băieții de ieri sunt bătrâni. Nu te întorci înapoi.
Mă doare timpul.



– traducere de Catalina Franco-
______________________________

Mi duole in petto la bellezza: mi dolgono le luci
nel pomeriggio arrugginito; mi duole
questo colore sulla nube – viola plumbeo
viola repellente; il mezzo anello della luna
che brilla appena – mi duole. Passò un battello.
Una barca; i remi; gli innamorati; il tempo.
I ragazzi di ieri sono invecchiati. Non tornerai indietro.
Serata grigia, luna sottile, – mi fa male il tempo.