Antonia Pozzi, ”Iubitului – All amato”

Te-ai întors în mine
ca vocea
cuiva ce ajunge,
ce umple deodată odaia,
când s-a înserat deja.
Aici era apăsarea
orelor dure
în griul pietrelor,
pasul încet
al brazdelor de pe câmpuri
sub arcuri goale de plopi. Erau
în noiembrie
la capătul caselor
drumuri sărace,
sfâșiate de șanțuri…
Mai era și viața asta a mea
zi de zi repetând
gestul mâinii de carne
căzute-n adânc
să închidă gura lui Dumnezeu.
Era nisipul
vărsându-se
pe focul Domnului.
era și coasa
mușcând
pășunile Domnului.
Piatra
căzând peste câinii Domnului.
Atunci – în mine – te-ai întors tu
ca vocea
cuiva ce ajunge,
când nu mai așteaptă nimeni
fiindcă-i seară deja.
Te-ai întors la mine
ca un șir credincios
de rândunele făcându-și cuiburi
sub acoperișul inimii negru
te-ai întors ca un roi
de albine ce-și vor
florile lor – sorindu-se
în livada lor.
Acum în grădină
simt cum cresc flori
noi pentru tine. Simt
năvălind
în câmpii, unde neaua
deja s-a topit,
anemonele galbene
iar, din solia cerului
stelele – semănând cu acele
stele de după gerul vecerniei
când noaptea rodește pământul –
muntele
primăvăratec
al lui Dumnezeu.

-traducere de Catalina Franco-
________________________________

Tu sei tornato in me
come la voce
d’uno che giunge,
ch’empie a un tratto la stanza,
quando è già sera.
Qui c’era soltanto il peso
delle ore irrigidite
in grigiore di pietra,
il passo lento
dei fossati in pianura
sotto nudi archi di pioppi. C’erano
al termine delle case
le povere strade
di novembre, straziate di solchi…
E c’era questo mio vivere
che ripete ogni giorno
il gesto di una mano di carne
calata giù nel profondo
a chiudere la bocca di Dio.
C’era la sabbia
che giù si rovescia
sull’incendio di Dio.
c’era la falce
che morde le
le erbe di Dio.
la pietra
che cade sui cani di dio.
Allora sei tornato tu – in me –
come la voce
d’uno che giunge,
che nessuno più attende
perché è già sera.
Sei ritornato in me
come un fedele stormo di rondini
che riappendon nidi
al tetto oscuro del cuore.
sei ritornato come uno sciame
d’api che cercano
i loro fiori – e indorano
l’orto nativo.
Ora nell’orto io sento
crescere i nuovi
miei fiori per te. Sento spuntare
sui pascoli, dove
la neve si è sciolta,
gli anemoni gialli
e dal suolo del cielo
le stelle – che a quelli somigliano –
le stelle – dopo che il gelo
del vespro è scomparso
e la notte è la terra feconda –
il monte
primaverile
di Dio.