Adam Zagajewski, ”Marea Nordului – Północne morze”

Ori poate numai ne prefăceam că nu știm nimic.
Poate era mai ușor, în fața enormei experiențe,
în fața suferinței (suferința altuia – de obicei).
Poate era chiar și-un pic de lene
și-un strop de nonșalanță ostentativă. Poate-am gândit:
mai bine să fii un întârziat epigon al lui Socrate
decât să recunoaștem că totuși știm ceva.
Poate-n plimbările lungi când ni se-arătau
pământ și copaci, când începeam să înțelegem,
ne înspăimânta de curajul.
Poate știința noastră e prea amară, mult prea amară,
cum cenusiile recile valuri din marea nordului,
ce-a înghițit deja atâtea corăbii,
dar căreia încă i-e foame.

-traducere de Catalina Franco-

---

Ma forse facevamo soltanto finta di non sapere niente.
Forse così era più facile, di fronte all’enormità dell’esperienza,
di fronte alle sofferenze (sofferenze altrui, in generale).
Forse c’era in questo addirittura un po’ di pigrizia
e un briciolo di indifferenza ostentata. Forse pensavamo:
meglio essere un tardo epigono di Socrate
piuttosto che riconoscere che qualcosa tuttavia sappiamo.
Forse nelle lunghe passeggiate, quando ci si disvelavano
la terra e gli alberi, quando cominciavamo a capire qualcosa,
avevamo paura del nostro coraggio.
Forse il nostro sapere è amaro, troppo amaro,
come le grigie fredde onde del Mare del Nord,
che ha risucchiato già così tante navi,
ma continua ad essere affamato.

(Traduzione di Marco Bruno)

∗∗∗
A może tylko udawaliśmy, że nic nie wiemy.
Może tak było łatwiej, wobec ogromu doświadczenia,
wobec cierpień (cudzych cierpień na ogół).
Może było w tym nawet trochę lenistwa
i odrobina nonszalancji. Może myśleliśmy:
lepiej być dalekim epigonem Sokratesa
niż przyznać, że coś jednak wiemy.
Może na długich spacerach, kiedy ukazywała się
ziemia i drzewa, kiedy zaczynaliśmy cos rozumieć,
baliśmy się naszej odwagi.
Może nasza wiedza jest gorzka, zbyt gorzka,
jak szare zimne fale północnego morza,
które pochłonęło już tyle okrętów
ale wcięż jest głodne.

-foto mia-

• 

Emily Dickinson, ”Ai un pârâu în plăpânda-ți inimă –
Have you got a brook in your little heart”

Ai un pârâu în plăpânda-ți inimă,
Unde flori timide respiră,
Și roșii păsări se duc să beie,
Și umbrele așa tare tremură ?

Nimeni nu știe c-abia mai curge,
Deși pârâiașu-i acolo;
Iar năzuințele vieții tale
În fiece zi sorb viață de-acolo.

Privește pârâul în martie,
Când se revarsă râuri,
La neaua-n șiroaie pe dealuri,
La punți ce se surpă.

Și mai târziu, poate în august,
Când pajiștea se ofilește,
Ai grijă,-n dogoarea amiezii,
nu cumva pârâul să sece!

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Have you got a brook in your little heart,
Where bashful flowers blow,
And blushing birds go down to drink,
And shadows tremble so?

And nobody, knows, so still it flows,
That any brook is there;
And yet your little draught of life
Is daily drunken there.

Then look out for the little brook in March,
When the rivers overflow,
And the snows come hurrying from the hills,
And the bridges often go.

And later, in August it may be,
When the meadows parching lie,
Beware, lest this little brook of life
Some burning noon go dry!

Antonia Pozzi, ” Pudoare – Pudore”

Dacă vreunul din bietele mele cuvintele
îți place
și tu mi-o spui
fie și numai cu ochii
voi izbucni
într-un râs fericit
dar am să tremur
ca o tânără mamă
ce se înroșește la chip
când un trecător
fie și-n treacăt ii spune
că bebelușul ei e frumos.

-Traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––––-

Se qualcuna delle mie povere parole
ti piace
e tu me lo dici
sia pur solo con gli occhi
io mi spalanco
in un riso beato
ma tremo
come una mamma piccola giovane
che perfino arrossisce
se un passante le dice
che il suo bambino e’ bello.

Heman Hesse, „Siddharta”

Und alles zusammen, alle Stimmen, alle Ziele, alles Sehnen,

alle Leiden, alle Lust, alles Gute und Böse,

alles zusammen war die Welt.

Alles zusammen war der Fluss des Geschehens,

war die Musik des Lebens.

Und wenn Siddhartha aufmerksam diesem Fluss,

diesem tausendstimmigen Liede lauschte,

wenn er nicht auf das Leid noch auf das Lachen hörte,

wenn er seine Seele nicht an irgendeine Stimme band

und mit seinem Ich in sie einging,

sondern alle hörte, das Ganze, die Einheit vernahm,

dann bestand das grosse Lied der tausend Stimmen

aus einem einzigen Worte, das hiess Om:

die Vollendung.

Wislawa Szymborska, ”Câte ceva despre suflet – Qualche parola sull’anima – Trochę o duszy”

Doar uneori avem suflet.
N-are nimeni suflet tot timpul
și pentru totdeauna.

Zi după zi,
an de an,
se poate trăi fără el.

Uneori, se cuibărește ceva mai mult
în încântarea ori în spaimele copilăriei.
Uneori în uimirea
că ești bătrân.

Rar ne întinde o mână
în ocupații obositoare,
cum ar fi când muți mobile,
ori cari valize
ori te strâng rău de tot pantofii.

Când completăm formulare,
ori tocăm carne,
de regulă, își ia ziua liberă.

Din mii de conversații
doar la una ia parte,
și, nici la asta, neapărat,
el preferând tăcerea.

Când trupul ne doare prea tare,
dispare fără prea mult tam-tam.

E delicat,
nu-i place să fie văzut în gloată,
strădania noastră pentru avantaje
și în afaceri doar îl dezgustă.

Bucurie – tristețe
nu-s pentru el stări deosebite.
Este alături de noi
doar dacă ele sunt la un loc.

Putem conta pe el
când nu suntem de nimica siguri,
ori suntem de tot curioși.

Dintre obiecte
îi plac ceasurile cu pendul
și oglinzile, care muncesc cu zel
și când nu se uită nimeni.

Nu spune de unde provine
nici când dispare iar,
dar sigur este c-așteaptă
asemenea întrebări.

S-ar putea spune că
avem nevoie de el,
dar aparent
și el, din anumite motive,
are nevoie de noi.

**
-traducere de Catalina Franco-
**
L’anima la si ha ogni tanto.
Nessuno la ha di continuo
e per sempre.

Giorno dopo giorno,
anno dopo anno,
possono passare senza di lei.

A volte nidifica un po’ più a lungo
solo in estasi e paura dell’infanzia.
A volte solo nello stupore
dell’essere vecchi.

Di rado ci dà una mano
in occupazioni faticose,
come spostare mobili,
portare valigie
o percorrere le strade con scarpe strette.

Quando si compilano moduli
e si trita la carne
di regola ha il suo giorno libero.

Su mille nostre conversazioni
partecipa a una,
ed anche a questo non necessariamente,
poiché preferisce il silenzio.

Quando il corpo comincia a dolerci e dolerci,
smonta di turno, alla chetichella.

È schifiltosa,
non le piace vederci nella folla,
il nostro lottare per un vantaggio qualunque
e lo strepito degli affari la disgustano.

Gioia e tristezza
non sono per lei due sentimenti diversi.
È presente accanto a noi
solo quando essi sono uniti.

Possiamo contare su di lei
quando non siamo sicuri di niente
e curiosi di tutto.

Tra gli oggetti materiali
le piacciono gli orologi a pendolo
e gli specchi, che lavorano con zelo
anche quando nessuno guarda.

Non dice da dove viene
e quando sparirà di nuovo,
ma aspetta chiaramente simili domande.

Si direbbe che
così come lei a noi,
anche noi
siamo necessari a lei per qualcosa.
**
-Traduzione di Pietro Marchesani-
**
Duszę się miewa.
Nikt nie ma jej bez przerwy
i na zawsze.

Dzień za dniem,
rok za rokiem
może bez niej minąć.

Czasem tylko w zachwytach
i lękach dziecińśtwa
zagnieżdża się na dłużej.
Czasem tylko w zdziwieniu,
że jesteśmy starzy.

Rzadko nam asystuje
podczas zajęć żmudnych,
jak przesuwanie mebli,
dźwiganiewalizek
czy przemierzanie drogi w ciasnych butach.

Przy wypełnianiu ankiet
i siekaniu mięsa
z reguły ma wychodne.

Na tysiąc naszych rozmów
uczestniczy w jednej,
a i to niekoniecznie,
bo woli milczenie.

Kiedy ciało zaczyna nas boleć i boleć,
cichcem schodzi z dyżuru.

Jest wybredna:
niechętnie widzi nas w tłumie,
mierzi ją nasza walka o byle przewagę
i terkot interesów.

Radość i smutek
to nie są dla niej dwa różne uczucia.
Tylko w ich połączeniu
jest przy nas obecna.

Możemy na nią liczyć,
kiedy niczego nie jesteśmy pewni,
a wszystko nas ciekawi.

Z przedmiotów materialnych
lubi zegary z wahadłem
i lustra, które pracują gorliwie,
nawet gdy nikt nie patrzy.

Nie mowi skąd przybywa
i kiedy znowu nam zniknie,
ale wyraźnie czeka na takie pytania.

Wygląda na to,
że tak jak ona nam,
równiez i my
jesteśmy jej na coś potrzebni.

W. Shakespeare, ”King Lear”

” Cordelia, Cordelia, mai stai puțin. A!

Ce spui tu? Glasul ei era dulce mereu,

Duios și blând, o minunată podoabă la o femeie.

Am ucis mângâierea din el. . .

….Nu va mai fi nicicând

Nicicând, nicicând, nicicând, nicicând, nicicând. ”

**
-traducere de Catalina Franco-
**

” Cordelia, Cordelia, stay a little. Ha!

What is’t thou say’st? Her voice was ever soft,

Gentle, and low, an excellent thing in woman.

I kill’d the slave that was a-hanging thee.

. . . Thou’lt come no more,

Never, never, never, never, never.”

Mark Strand, ”Viața bună – La vita tranquilla – The Good Life”

Stai la fereastră.
Acolo e-un nor de sticlă în formă de inimă.
Acolo-s suspinele vântului ca niște peșteri în vorba ta.
Tu ești fantoma din pomul de afară.

Strada e liniștită.
Vremea, ca mâine, ca viața ta,
este-o parte aici, o parte în aer.
Nu poți face nimic.

Viața bună nu dă niciun avertisment.
Înăbușă climatele disperării
și-apare, pe jos, necunoscută, nimic oferind,
și tu ești acolo.

**
-traducere de Catalina Franco
**

Sei in piedi alla finestra.
C’e una nube di vetro a forma di cuore.
I sospiri del vento sono caverne in cio che dici.
Sei il fantasma sull’albero li fuori.

La strada e muta.
Il clima, come il domani, come la tua vita,
e in parte qui, in parte per aria.
Non puoi farci niente.

La vita tranquilla non da preavvisi.
Consuma i climi dello sconforto
e compare, a piedi, non riconosciuta, senza offrire nulla,
e tu sei li.
**
-Traduzione di Damiano Abeni-
**
You stand at the window.
There is a glass cloud in the shape of a heart.
There are the wind’s sighs that are like caves in your speech.
You are the ghost in the tree outside.

The street is quiet.
The weather, like tomorrow, like your life,
is partially here, partially up in the air.
There is nothing you can do.

The good life gives no warning.
It weathers the climates of despair
and appears, on foot, unrecognized, offering nothing,
and you are there.

T. S. Eliot,”Cântec- Song”

Când spațiu și timp, o spun înțelepții,
Sunt lucruri ce nu pot fi,
Albina trăind o singură zi
Tot atâta cât noi a trăit.
Ci să trăim cât încă putem,
Cât timp iubire și viață avem.
Deși n-o cred înțelepții,
Timpul e timp și zboară.

Florile ție date când roua
Mai tremura pe mlădița de vie
Deja păliseră-n timp ce albina
Se-înfrupta din al lor nectar.
Să ne grăbim a culege, așadar,
Nu ne fie prea tristă jalea.
Chiar trecătoare, floarea iubirii
Fie divină măcar!

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

If space and time, as sages say,
Are things which cannot be,
The fly that lives a single day
Has lived as long as we.
But let us live while yet we may,
While love and life are free,
For time is time, and runs away,
Though sages disagree.

The flowers I sent thee when the dew
Was trembling on the vine,
Were withered ere the wild bee flew
To suck the eglantine.
But let us haste to pluck anew
Nor mourn to see them pine,
And though the flowers of love be few
Yet let them be divine.

• 

**