Carlos Drummond De Andrade, „Permanență – Permanência”

Acum mi-amintesc de unul, mai înainte de altul.

Veni-va și ziua când de nimeni nu-mi voi aminti.

Apoi, în aceeași uitare, se vor contopi.
Încă o dată carnea unită și nunta,
în sine împlinită, ca ieri și ca întotdeauna.

Căci veșnică este iubirea care unește și care desparte,
veșnic sfârșitul (deja începuse, înainte de-a fi), și suntem
veșnici, fragili, nebuloși, bâlbâiți, frustrați: suntem veșnici.

La fel, și uitarea e amintire, iară lagune de somn
cu întuneric pecetluiesc ce-am iubit și am fost,
ori nu am fost niciodată, și totuși arde în noi
ca flacăra care doarme în lemnul-aruncat în șopron.

-traducere de Catalina Franco-

________

Agora me lembra um, antes me lembrava outro.

Dia virá em que nenhum será lembrado.

Então no mesmo esquecimento se fundirão.
Mais uma vez a carne unida, e as bodas
cumprindo-se em si mesmas, como ontem e sempre.

Pois eterno é o amor que une e separa, e eterno o fim
(já começara, antes de ser), e somos eternos,
frágeis, nebulosos, tartamudos, frustrados: eternos.
E o esquecimento ainda é memória, e lagoas de sono
selam em seu negrume o que amamos e fomos um dia,
ou nunca fomos, e contudo arde em nós
à maneira da chama que dorme nos paus de lenha jogados no galpão