Miguel De Unamuno, „Luna și Roza – La Luna Y La Rosa”
În tăcerea înstelată
luna se dăruia rozei
și mireasma nopții
– gură însetată -i umplea
palatul spiritului,
ce adormindu-i durerea
noaptea se deschidea
cerului Domnului, Mamei …
Cu părul neted,
liniștită, singură, luna
mângâia Pământul
cu păru-i de roză
sălbatică, albă, ascunsă …
Din stâncile sale, pământul
își înălța aroma și,
topit de iubire, sufletul …
Printre spini, în cuibu-i,
roza era altă lună,
cu buclele strânse
coroană-n leagănul ei;
părul Lunii și-al rozei
în adâncimile nopții
la un loc se topiră …
În tăcerea înstelată
luna se dăruia rozei
iar roza se oferea,
fermă și singură, lunei.
-traducere de Catalina Franco–
––––––––––––––
En el silencio estrellado
la Luna daba a la rosa
y el aroma de la noche
le henchía —sedienta boca—
el paladar del espíritu,
que adurmiendo su congoja
se abría al cielo nocturno
de Dios y su Madre toda…
Toda cabellos tranquilos,
la Luna, tranquila y sola,
acariciaba a la Tierra
con sus cabellos de rosa
silvestre, blanca, escondida…
La Tierra, desde sus rocas,
exhalaba sus entrañas
fundidas de amor, su aroma…
Entre las zarzas, su nido,
era otra luna la rosa,
toda cabellos cuajados
en la cuna, su corola;
las cabelleras mejidas
de la Luna y de la rosa
y en el crisol de la noche
fundidas en una sola…
En el silencio estrellado
la Luna daba a la rosa
mientras la rosa se daba
a la Luna, quieta y sola.
