
Jorge Luis Borges, ”Un trandafir – Una rosa”

Jorge Luís Borges,”Oglinzii – Ao Espelho”
De ce stărui, oglindă veșnică?
De ce-mi repeți, frate misterios,
Cea mai mică mișcare a mâinii?
De ce în umbră o bruscă imagine?
Ești alt eu al meu ce vorbește greacă
Si mereu mă privești. În spoiala
Apei neclare, a cristalului ce durează
Mă cauți, deși sunt orb.
Faptul că nu te văd și că nu te știu
Îmi crește groaza de vraja prin care-îndrăznești
Să multiplici numărul lucrurilor
Ce suntem și care ne îmbrățișă soarta.
Când voi fi mort, vei copia un altul
și apoi altul și altul și altul și altul …
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Por que persistes, incessante espelho?
Por que repetes, misterioso irmão,
O menor movimento de minha mão?
Por que na sombra o súbito reflexo?
És o outro eu sobre o qual fala o grego
E desde sempre espreitas. Na brunidura
Da água incerta ou do cristal que dura
Me buscas e é inútil estar cego.
O fato de não te ver e saber-te
Te agrega horror, coisa de magia que ousas
Multiplicar a cifra dessas coisas
Que somos e que abarcam nossa sorte.
Quando eu estiver morto, copiarás outro
e depois outro, e outro, e outro, e outro…
Cecília Meireles, ”Portret – Retrato”
N-aveam fața asta de astăzi,
așa cuminte, așa tristă, așa slabă,
nici privirea asta atât de goală,
nici gura amară.
N-aveam mâinile astea fără putere,
așa liniștite și moarte;
N-aveam inima asta
ce nici nu s-arată.
N-am realizat schimbarea,
așa simplă, așa lesne, așa evidentă:
-În ce oglindă mi-am pierdut?
oare fața ?
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Eu não tinha este rosto de hoje,
assim calmo, assim triste, assim magro,
nem estes olhos tão vazios,
nem o lábio amargo.
Eu não tinha estas mãos sem força,
tão paradas e frias e mortas;
eu não tinha este coração
que nem se mostra.
Eu não dei por esta mudança,
tão simples, tão certa, tão fácil:
– Em que espelho ficou perdida
a minha face?
Jorge Luis Borges, ” Apogeul – L’apice – El ápice”
N-o să te poată salva ce rămas-a scris
De cei pe care teama ta îi imploră;
Tu nu ești ceilalți și te socotești acum
Centrul labirintului pe care l-au urzit
Pașii tăi. Nu te poate salva agonia
Lui Isus ori Socrate și nici marele
Siddhartha de aur care-a acceptat moartea
Într-o grădină, pe când scădea ziua.
Pulbere este și cuvântul cel scris
De mâna ta, cum este și vorba spusă
De gura ta. Destinul nu are milă
Și nesfârșită va fi noaptea Domnului.
Tu ești făcut din timp, ești Timpul de neoprit
Ești numai tu în oricare clipă.
-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––-
Non ti potrà salvare ciò che scrissero
Coloro che la tua paura implora;
Tu non sei gli altri e ti vedi ora
Centro del labirinto che tramarono
I tuoi passi. Non ti salva l’agonia
Di Gesù o di Socrate né il forte
Aureo Siddharta che accettò la morte
In un giardino, al declinar del giorno.
Polvere è pure la parola scritta
Dalla tua mano o il verbo pronunciato
Dalla tua bocca. Non perdona il Fato
E la notte di Dio è infinita.
Tu sei fatto di tempo, di incessante
Tempo. Sei ogni solitario istante.
-Traduzione di Domenico Porzio-
––––––––––––––––––
No te habrá de salvar lo que dejaron
Escrito aquellos que tu miedo implora;
No eres los otros y te ves ahora
Centro del laberinto que tramaron
Tus pasos. No te salva la agonía
De Jesús o de Sócrates ni el fuerte
Siddharta de oro que aceptó la muerte
En un jardín, al declinar el día.
Polvo también es la palabra escrita
Por tu mano o el verbo pronunciado
Por tu boca. No hay lástima en el Hado
Y la noche de Dios es infinita.
Tu materia es el tiempo, el incesante Tiempo.
Eres cada solitario instante.
Jorge Luis Borges, ”Complicele – El cómplice”
Ei ma răstignesc iar eu trebuie să fiu crucea și cuiele.
Ei îmi întind cupa iar eu trebuie să beau cucuta.
Ei mă înșală iar eu trebuie să fiu minciuna.
Ei îmi dau foc iar eu trebuie să fiu infernul.
Trebuie să laud să mulțumesc pentru fiece clipă.
Hrană îmi sunt toate lucrurile.
Greutatea toată a universului, umilința și bucuria.
Trebuie să justific ceea ce mă rănește.
Norocul meu nu contează, nici nenorocirea
Eu sunt poetul.
-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––
Mi crocifiggono e io devo essere la croce e i chiodi.
Mi tendono il calice e io devo essere la cicuta.
Mi ingannano e io devo essere la menzogna.
Mi bruciano ed io devo essere l’inferno.
Devo lodare e ringraziare ogni istante del tempo.
Il mio nutrimento sono tutte le cose.
Il peso preciso dell’universo, l’umiliazione, il giubilo.
Devo giustificare ciò che mi ferisce.
Non importa la mia fortuna o la mia sventura.
Sono il poeta.
Germain Droogenbroodt, ”Nu te lua după stelele nopții – Volgt van de nacht niet de sterren”
Nu urma stelele nopții
ci întunecimea din susul râului
ce-i pământesc și sigur
nu aduna de pomană
pâinea și vinul împarte-le
cu cei rătăcind în noapte
zorii întâmpină-i cu trandafiri
-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––
Folge der Nacht, nicht den Sternen
sondern stromaufwärts der Finsternis
die irdisch und greifbar ist
spare an den Almosen nicht
teile mit den Nachtnomaden
das Brot und den Wein
wirf Rosen in die Morgenröte.
-Nachdichtung in Zusammenarbeit mit dem Autor von
Charlotte Karner und Roman Baumgartner-
–––––––––––––
Volgt van de nacht niet de sterren
maar stroomopwaarts de duisternis
die aards en tastbaar is
spaar de aalmoes niet
deel met de nachtnomaden
het brood en de wijn
werp rozen in de dageraad.
Over mountains my mind shouts freely like a melody
I miei amati poeti
Just another WordPress.com site
La cosa importante è di non smettere mai di interrogarsi. La curiosità esiste per ragioni proprie. Non si può fare a meno di provare riverenza quando si osservano i misteri dell'eternità, della vita, la meravigliosa struttura della realtà. Basta cercare ogni giorno di capire un po' il mistero. Non perdere mai una sacra curiosità. ( Albert Einstein )