I
În astă seară, îmi pare
Că cerul înstelat se dilată, și că
De noi mai aproape-i; că noaptea,
În spatele atâtor focuri, nu-i așa neagră.
Și frunzele strălucesc în frunziș,
Mai coapte, mai mari sunt fructele verzi și portocalii,
Lampa îngerului e mai aproape; o inimă
De lumină se-ascunde în pomul universal.
Îmi părea, în seara asta,
C-am intrat în grădina, al cărei înger
Închidea ușile fără întoarcere.
______________________________
I
Il me semble, ce soir,
Que le ciel étoile, s’élargissant,
Se rapproche de nous ; et que la nuit,
Derrière tant de feux, est moins obscure.
Et le feuillage aussi brille sous le feuillage.
Le vert, et l’orangé des fruits mûrs, s’est accru,
Lampe d’un ange proche ; un battement
De lumière cachée prend l’arbre universel.
Il me semble, ce soir.
Que nous sommes entrés dans le jardin, dont l’ange
A refermé les portes sans retour.
________________________________
II
Navă a unei veri.
Și tu, la provă, în prea plinul timpului.
Depliind mătăsuri pictate, dulce vorbind.
În visul acesta de mai
Veșnicia urca printre fructele pomului
Și-ți ofeream fructul ce desmărginește pomul
Fără spaimă sau moarte, împărtășite de lume.
Departe morți rătăcesc în deșertul de spumă.
Și nu mai există deșert când totul e-n noi
Și nu mai există moarte când buzele mele ating
Apa asemănării risipite pe mare.
O, mărinimie a verii, te-am avut pură
Ca apa primenită de stele, ca foșnetul
Spumei sub pașii noștri unde argintul nisipului
Bine-cuvânta întunecatele noastre trupuri.
_________________________
II
Navire d’un été.
Et toi comme à la proue, comme le temps s’achève.
Dépliant des étoiles peintes, parlant bas.
Dans ce rêve de mai
L’éternité montait parmi les fruits de l’arbre
Et je t’offrais le fruit qui illimite l’arbre
Sans angoisse ni mort, d’un monde partagé.
Vaguent au loin les morts au désert de l’écume.
Il n’est plus de désert puisque tout est en nous
Et il n’est plus de mort puisque mes lèvres touchent
L’eau d’une ressemblance éparse sur la mer.
O suffisance de l’été, je t’avais pure
Comme l’eau qu’a changée l’étoile, comme un bruit
D’écume sous nos pas d’où la blancheur du sable
Remonte pour bénir nos corps inéclairés.
_________________________________
III
Mișcarea
Părea un păcat pentru noi și mergeam
În liniște așa cum frunzișul morților
Se-agită și nu se agită sub navă.
Îți spuneam statuia mea de la provă
Fericită, indiferentă, care cu ochii aproape închiși,
Conduce nava spre a-și trăi
Și spre a visa ca în vis , în pacea-i profundă
Și arcuind peste prova unde iubirea bate mereu.
Surâzătoare, primordială, spălată de val,
Pentru totdeauna stea strălucind imuabil
În gestul muritor.
Iubită, în frunzișul mărilor.
_________________________
III
Le mouvement
Nous était apparu la faute, et nous allions
Dans l’immobilité comme sous le navire
Bouge et ne bouge pas le feuillage des morts.
Je te disais ma figure de proue
Heureuse, indifférente, qui conduit,
Les yeux à demi clos, le navire de vivre
Et rêve comme il rêve, étant sa paix profonde.
Et s’arque sur l’étrave où bat l’antique amour.
Souriante, première, délavée,
A jamais le reflet d’une étoile immobile
Dans le geste mortel.
Aimée, dans le feuillage de la mer.
________________________________
IV
Pământul parcă orânduit.
Iată,
La provă, statuia ta,
Împestrițată de roșu.
Stea, apă, somn
I-au mâncat din umărul gol
A fremătat, apoi s-a înclinat
Răsăritului, unde îngheață inima.
Domnise, absorbit, uleiul
Pe trupul ei cu umbre-n mișcare,
Și totuși ea gâtu-și îndoaie
Parc-apăsată de sufletul morților.
_________________________
IV
Terre comme gréée.
Vois,
C’est ta ligure de proue.
Tachée de rouge.
L’étoile, l’eau, le sommeil
Ont usé cette épaule nue
Qui a frémi puis se penche
A l’Orient où glace le cœur.
L’huile méditante a régné
Sur son corps aux ombres qui bougent,
Et pourtant elle ploie sa nuque
Comme on pèse l’âme des morts
____________________________
v
Era aproape ora
Când nu mai e nici noapte nici zi, într-atât s-a mărit
Steaua spre-a preamări trupul brun surâzând.
Fără limită, o apă fără himeră se răscoli.
Mâini pământesc fragile or sa desfacă
Nodul trist al viselor.
Ascunsă lumina s-o odihni
Pe marea apelor.
Steaua iubește spuma, și o să ardă
În rochia gri.
_________________________
Voici presque l’instant
Où il n’est plus de jour, plus de nuit, tant l’étoile
A grandi pour bénir ce corps brun, souriant.
Illimité, une eau qui sans chimère bouge.
Ces frêles mains terrestres dénoueront
Le nceud triste des rêves.
La clarté protégée reposera
Sur la table des eaux.
L’étoile aime l’écume, et brûlera
Dans cette robe grise.
__________________________
VI
Multă vreme fu vară.
O stea imobilă
Domina sorii cei rotitori.
Vara nopții
Purta vara zilei în mâinile ei de lumină
Iar noi ne vorbeam puțin, în frunzișul nopții.
Indiferentă steaua; și prova; și clara
Cale de la unul la altul în ape și-n ceruri calme.
Se mișcă tot ce e ca o navă care se învârte
Și alunecă, și sufletul nu și-l mai știe în noapte.
_______________________
VI
Longtemps ce fut l’été.
Une étoile immobile
Dominait les soleils tournants.
L’été de nuit
Portait l’été de jour dans ses mains de lumière
Et nous nous parlions bas, en feuillage de nuit.
L’étoile indifférente; et l’étrave; et le clair
Chemin de l’une à l’autre en eaux et ciels tranquilles.
Tout ce qui est bougeait comme un vaisseau qui tourne
Et glisse, et ne sait plus son âme dans la nuit.
_____________________________
VII
N-aveam noi vara spre a trece, mare
Ocean imobil, și pe mine simplu, culcat
Pe ochii, pe gura, pe sufletul provei,
Vara iubind-o și bându-ți ochii fără-amintiri,
Nu eram eu visul cu ochii deschiși
Ce ia și nu ia, nevrând să rețină
Din culoarea verii decât albastrul pietrei
Pentru-o vară mai mare și fără sfârșit?
_________________________
N’avions-nous pas l’été à franchir, comme un large
Océan immobile, et moi simple, couché
Sur les yeux et la bouche et l’âme de l’étrave,
Aimant l’été, buvant tes yeux sans souvenirs,
N’étais-je pas le rêve aux prunelles absentes
Qui prend et ne prend pas, et ne veut retenir
De ta couleur d’été qu’un bleu d’une autre pierre
Pour un été plus grand, où rien ne peut finir?
___________________________
VIII
Dar umărul tău se destramă prin arbori,
Boltă înstelată, iar gura ta caută
Răsuflet de râuri terestre ca să trăiască
Printre noi noaptea ta nerăbdătoare lacomă.
O, încă imagine a noastră,
Tu lângă inimă porți o încă aceeași rană,
O aceeași lumină unde se mișcă același fier.
Împarte-te, tu ce ești absența și valurile-i.
Primește-ne pe noi ce-avem gustul fructelor în cădere,
Amestecă-ne pe plajele goale în spuma
Pădurilor din epava morții,
Arbore-al nopții cu două ramuri, două mereu.
_________________________
VIII
Mais ton épaule se déchire dans les arbres,
Ciel étoile, et ta bouche recherche
Les fleuves respirants de la terre pour vivre
Parmi nous ta soucieuse et désirante nuit.
O notre image encor,
Tu portes près du cœur une même blessure,
Une même lumière où bouge un même fer.
Divise-toi, qui es l’absence et ses marées.
Accueille-nous, qui avons goût de fruits qui tombent,
Mêle-nous sur tes plages vides dans l’écume
Avec les bois d’épave de la mort,
Arbre aux rameaux de nuit doubles, doubles toujours.
_________________________
IX
Ape ale visării, pom al absenței, nețărmurite ore,
În veșnicia voastră o noapte se va sfârși.
Sufletul meu, cum o să numim astă altă zi,
Strălucirea mai joasă, cea risipită-n negrul nisip?
În apele visătorului se tulbură luminile.
Se naște o limbă, ce împrăștie clarul
În spumă rugul limpede-al stelelor.
Deja e trezirea, și, cu ea, deja amintirea.
_________________________
IX
Eaux du dormeur, arbre d’absence, heures sans rives,
Dans votre éternité une nuit va finir.
Comment nommerons-nous cet autre jour, mon âme,
Ce plus bas rougeoiement mêlé de sable noir ?
Dans les eaux du dormeur les lumières se troublent.
Un langage se fait, qui partage le clair
Buissonnement d’étoiles dans l’écume.
Et c’est presque l’éveil, déjà le souvenir.
________________________________
-traducere de Catalina Franco
________________________________
catalinafrancoblog 