Roberto Mussapi, ”Noaptea lui zece august – La notte del dieci agosto”
Nu plânge, Harun, în noaptea asta de august
când stelele cad și-a lor lumină lor dispare
în întuneric ca nisipul în somn:
imuabile, fixe de-ar fi mereu ți-ar părea stranii,
și splendoarea lor imobilă carnea ți-ar ofensa-o.
Imaginează-ți c-ar cobori cu grația lor cerească,
încarnare a stelelor spulberându-se-n praf,
molecule de lumină întrepătrunse în întuneric,
tu adu-ți aminte de povestea lui Habib beduinul,
cel îndrăgostit de un licurici,
ce fiece clipă-și trăi privind la lumina-i,
și deznădăjdui când într-o noapte-o văzu murind.
Dar după ani de jelanie în frigul pustiului
într-o seară, brusc, o revăzu în înalt,
cum, într-o stea fixă, sclipește iar:
licuriciul, rătăcitorul, lumina fenomenală,
se întorsese din cer la beduinul sărman.
Nici tu, sultan, nici acel biet Beduin,
n-au plâns pentru-o stea ori un licurici,
ci pentru singurul lucru pentru care plânge-un bărbat,
o femeie: era durere, acolo, după lumina pierdută,
presimțire astrală a timpului stingerii,
pierdere cuprinsă deja în rana minunii,
și, depărtare de ceruri, moartea.
Află de la Beduin, iubește cum se iubește un licurici,
dăruiește-te ei atât cât trăiește,
și când o să-ți pară în noapte pierdută
în ochii ei vei afla, dintr-odată,
înălțătoarea lumină a stelelor fixe,
și, în ea, ce părea să piară în noaptea de august,
asemănarea fatală pe care o implori.
________________________
-traducere de Catalina Franco-
________________________
Non piangere, Harun, in questa notte d’agosto
quando le stelle cadono e la loro luce si dissolve
nel buio come la sabbia nel sonno:
se fossero sempre fisse e immutabili ti sarebbero estranee,
e il loro splendore immobile offenderebbe la tua carne.
Immagina che scendano per una compassione celeste,
incarnazione d’astri che si disfanno in polvere,
molecole di luce che si compenetrano al buio,
ricorda la storia del beduino Habib che si innamoro di una lucciola
e visse ogni istante della sua luce guardandola,
e dispero vedendola morire in una notte.
Ma dopo anni di pianto nel gelo del deserto
una notte all’improvviso lui la rivide
risplendere alta in una stella fissa:
la lucciola, l’errante, la luce fenomenica,
tornava dal cielo al beduino analfabeta.
Né tu, sultano, né il povero beduino,
avete pianto per una stella o una lucciola,
ma per la sola cosa per cui piange un uomo,
una donna: li fu il dolore di luce persa,
premonizione astrale del tempo spegnente,
l’estinzione gia inclusa nella ferita del miracolo,
e la distanza dal cielo, la morte.
Impara dal beduino, amala come si ama una lucciola,
donati a ogni suo istante di sopravvivenza,
e quando lei ti parra persa nella notte
tu nei suoi occhi scoprirai di colpo
la luce alta delle stelle fisse,
e in lei che parve dissolversi in una notte di agosto
l’affinita mortale con te che la supplichi.
catalinafrancoblog 