Zi: 17 iunie 2020

Seamus Heaney, „La Toomebridge – At Toomebridge”

‘Where do all the waters go?’
–––––––––––––

Seamus Heaney, „La Toomebridge – At Toomebridge”

Unde apa molatică
Se revărsa deasupra zăgazului din Lough Neagh
Parcă ar fi ajuns la marginea pământului plat
Și-ar fi căzut strălucind în necontenitul
Prezent al lui Bann.
Unde se află punctul de trecere.
Unde băiatul rebel a fost spânzurat în ’98.
Unde ioni negativi în aerul liber
Îmi sunt poezie. Cum odinioară
Nămolul și argintul țiparului gras.

-traducere de Catalina Franco–
–––––––––––––––––

Where the flat water
Came pouring over the weir out of Lough Neagh
As if it had reached an edge of the flat earth
And fallen shining to the continuous
Present of the Bann.
Where the checkpoint used to be.
Where the rebel boy was hanged in ’98.
Where negative ions in the open air
Are poetry to me. As once before
The slime and silver of the fattened eel.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: plantă, în aer liber, natură şi apă

Jeff Hardin, „La Horse Creek – At Horse Creek”

Jeff Hardin, „La Horse Creek – At Horse Creek”

Acolo jos, trecând ca șoaptele
prin verdele rece spălat al pietrelor,
al bibanului și al somnului – am pus,
printre sclipirile umbrei copacilor – o mână
moale și umedă.
Ființa pe care o am și sunt
s-a născut mai ales acolo în acea îndoire leneșă,
aplecat spre-a atinge în necontenita-i scădere și curgere
imaginea unei lumi ce-și întinde timpul în harul
liniștii unde, tăcut și curat trecutul alunecă.

-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––

Down there in the cool green
wash of stones, perch and catfish
steering through like whispers—I placed
a hand along the tree-shade shimmerings
slack and wet.
What being I have and am
was mostly born there in that lazy bend,
bent to touch the ever-flow and fading image
of a world that stretches time into a grace
of stillness sliding past, hushed and incorruptible.
––––––––––––––––––––
Jeff Hardin is professor of English at Columbia State Community College in Columbia, TN. He is the author of six collections of poetry, including Fall Sanctuary (Nicholas Roerich Prize, 2004), Notes for a Praise Book (Jacar Press, 2013), Restoring the Narrative (Donald Justice Poetry Prize, 2015), Small Revolution, No Other Kind of World (X. J. Kennedy Prize, 2017), and A Clearing Space in the Middle of Being.

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Jeff Hardin, ”Drumul spre a ajunge aici – The road to get here”

Jeff Hardin, ”Drumul spre a ajunge aici – The road to get here”

Drumul spre a ajunge aici
o taie prin câmpiile cu pășuni
și prin memorie. Pârâul
o dată ori de două ori pe an
își iese din matcă.
Confucius, care a interzis
gândurile întortocheate,
nu ți-ar da voie să fii aici.
Dar dacă-ai venit, discuția noastră
ar putea întrerupe ziua să moară.
Calendarul are nevoie de ajustare,
dealurile să-și păstreze lumina.
Iar acele cuvinte ție trimise:
(clătinând din capul meu obosit)
oricare din ele e o răscruce …

-traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––
The road to get here
cuts through pasture land
and memory. The creek
gets out once or twice a year.
Confucius, with his ban
on twisty thoughts,
would have you leave me be.
But if you came, our talk
could pause the day’s demise.
The calendar needs adjustment,
these hills a spare of light.
And those words I sent you
(shaking my weary head)
each one a crossroad…
––––––––––––––––––––––––––––
”Thus, the road to get anywhere is never easy. It cuts “through pasture land/and memory” as well as potential flood. Even choosing the words we might share with another—by letter, by prayer—is likewise fraught with something other than ease. Perhaps that is the nature of writing: each word is a crossroad, exponentially increasing the chances that we will miss each other.” – ”Chiar și alegerea cuvintelor pe care le-am putea împărtăși cu altul – prin scrisoare, prin rugăciune – este, de asemenea, plina de orice altceva decât de ușurința. Poate că aceasta este natura scrierii: fiecare cuvânt este o răscruce, sporind exponențial șansele că ne vom lipsi unul de celălalt.”

 

Este posibil ca imaginea să conţină: cer, copac, munte, plantă, iarbă, în aer liber şi natură

Oscar Wenceslas de Lubicz-Milosz, ”Oboseală – Lassitude”

Oscar Wenceslas de Lubicz-Milosz, ”Oboseală – Lassitude”
Élliné, Élliné, ia-ți mâinile de pe inima mea!
Un amurg obosit s-a întins peste fluviu,
Acolo, pe marele fluviu, ce nu va avea
Puterea s-ajungă la mare …

Ceasuri încete, de deznădejde, cortegii de văduve!
Sunt sufletul depărtărilor și al durerilor,
Sunt acest amurg peste râul bătrân …
Élliné, Élliné, ia-ți mâinile de pe inima-mi!

Ia-ți mâinile de pe inima mea, O, tu palid drapată
În flacără grea, O, fără rost însoțire a mea;
Ia-ți mâinile de pe inima mea, O, tu, așa trist în pacea
Soarelui acestui sfârșit de Imperiu drapată!

O, zile-obosite de a fi zile, o, seri vechi de-a fi seri!
Să ne lăsăm legănați de somnul cel mare.
Să ne lăsăm legănați de somnul cel mare, arc negru
Pierdut în potopul cel mut al soarelui.

Élliné, Élliné! Insomnia atroce
A vieții, o, dulcea mea, își cântă în tine
Nesfârșitul ei cânt de leagăn, a cărui monotonie
N-adorm nici regret, nici frică și nici dezgust!

Să ne legene somnul, căci totul e gol;
Căci aromatele vinuri s-au scurs,
Și Visul, în tămâieri somptuoase, fost-a îngenuncheat
De toate Simbolurile, de toate Obiceiurile.

Nici un vânt n-ar însufleți apa noastră stătută,
Ochi fără soare, unde vechi dorințe plutesc ca
Înecații pe care-i respinge marea cu-oroare
Și-i îngroapă încet plictiseala plajelor.

Vai! Dorințele ni-s toate moarte! Ceva ce pare durere,
Ceva oboseală, și asta-i tot ce mai am!
O, soarele acesta de adio pe orașu-n asediu!
Élliné, Élliné! Ia-ți mâinile de pe inima mea!

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Élliné, Élliné, ôtez vos mains de mon coeur !
Un crépuscule exténué s’est couché sur le fleuve,
La-bas, sur le grand fleuve qui n’aura pas
La force d’aller jusqu’a la mer…

Heures lentes, désespérantes, corteges de veuves !
Je suis l’âme de ces lointains et leur douleur,
Je suis ce crépuscule au-dessus du vieux fleuve…
Élliné, Élliné, ôtez vos mains de mon coeur !

Ôtez vos mains de mon coeur, ô Vous si pâlement drapée
De flamme grave, ô mon inutile épousée ;
Ôtez vos mains de mon coeur, ô Vous si tristement dans la paix
De ce soleil de fin-d’Empire drapée !

Ô jours las d’etre jours, ô soirs vieux d’etre soirs !
Laissons-nous bercer par le grand sommeil.
Laissons-nous bercer par le grand sommeil, arche noire
Perdue dans le muet déluge du soleil.

Élliné, Élliné ! C’est l’atroce insomnie
De la Vie, ô ma douce, qui psalmodie en vous
Sa berceuse sans fin, dont la monotonie
N’endort ni les regrets, ni les frayeurs, ni les dégouts !

Laissons-nous bercer par le sommeil, car tout est vide ;
Car les vins mixtionnés d’aromates ont coulé,
Et le Reve, dans les encens somptueux, s’est agenouillé
Pour tous les Symboles et pour tous les Rites.

Nul vent n’animerait l’eau de notre torpeur,
Nos yeux sans soleil, ou les vieux désirs surnagent
Comme des noyés que la mer rejette avec horreur
Et qu’ensevelit lentement l’ennui des plages.

Hélas ! Tous les désirs sont morts ! Un semblant de douleur,
Un peu de lassitude, et c’est tout ce que j’ai !
Ô ce soleil d’adieu sur la ville assiégée !
Élliné, Élliné, ôtez vos mains de mon coeur !

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.