Alberto Baroni, „Adagio”

Alberto Baroni, „Adagio”

Pentru ce nu ne oprim niciodată
să lăsăm soarele să ne încălzească?
ori ploaia spre-a ne uda fața
să ne spele de disperare,
să ne mângâie vântul
să ne umfle aripile
lipite de frică?
De ce nu ne oprim
s-ascultam în zori ciripitul
salutând răsăritul
să urmărim să privim
alunecând pe mare
o pânză ?
De ce nu ne oprim
să ne umplem ochii cu stele
și să privim înălțimile?
Să ne oprim!
S-ascultăm lucrurile
ce ne spun supuse
Mai încet, mai încet, mai încet…

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Perché non ci fermiamo mai
a consentire al sole di scaldarci?
O alla pioggia di bagnarci il viso
lavando ogni sgomento,
o a farci carezzar dal vento
e gonfiar le nostre ali
incollate di paura?
Perché non ci fermiamo
ad ascoltare i primi cinguettii
che salutano l’alba, o a guardare
una vela che scivola sul mare?
Perché non ci fermiamo
a riempirci gli occhi di stelle
ed a guardare l’oltre?
Fermiamoci!
Ascoltiamo le cose
che sommesse ci dicono

Adagio, adagio, adagio…

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Stefan Dimitriu, ” Con – Cono”

Stefan Dimitriu, ” Con ”-”Cono”

… E siamo ancora legati d’un pensiero, da un oblio forse
Per gli anni passati, irreversibilmente andati.
Davanti allo sguardo, impazziti,chiavistelli saltano,
Indietro cadono le chiusure delle porte.

È un viaggio all’ insu, tra le costellazioni,
Un cono con la cima negli ascendenti.
Avvolti in spazi, tenuti sospesi dalla gravità,
Cosi voliamo con un fiore rosso tra i denti.

Resta un nome che attraversa l’aria,
Soave, come il soffio di un stormo d’uccelli…
Resta un nome … c’è un nome rimasto…
E lo spazio dell’oltre non è vuoto.

-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––-
…Şi ne mai leagă-un gând, poate-o uitare
De anii duși, ireversibil duși.
În față, îndrăcite, sar zăvoare,
În spate cad zăvoarele la uși.

E-un drum în sus, tăiat în constelații,
Un con cu ascuțișul în părinți.
Boltiți în spații, rupți din gravitații,
Zburăm c-o floare roșie în dinți.

Rămâne prin văzduhuri câte-un nume,
Suav, ca adierea unui stol…
Rămâne câte-un nume… câte-un nume…
Şi locul nu întotdeauna gol.

Din ”Anacronice”,2017

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Oscar Venceslas De Lubicz-Milosz, ”Simfonie de septembrie – Symphonie de septembre” II

Oscar Venceslas De Lubicz-Milosz, ”Simfonie de septembrie – Symphonie de septembre”

II

Solitudine, mamă, spune-mi din nou viata mea! Iată
Peretele fără crucifix și masa și cartea
Închisă! dacă imposibilul atât de mult așteptat
La fereastră ar bate, ca o vrabie cu inima înghețată,

Cine s-ar mai ridica să-i deschidă? chemarea
Vânătorului întârziat în vinețiile mlaștini,
Ultimul strigăt al tinereții slăbește și moare: căderea
Întâii frunze umple de spaimă inima mută a pădurii.

Cine ești, așadar, inimă tristă? o adormită odaie
Unde, cu coatele pe cartea închisă, fiul risipitor
Ascultă șoptind bătrâna muscă albastră a copilăriei?
Oglindă amintindu-și? ori mormânt trezit de un hoț?
Fericite ființe duse departe de-al serii suspin, norii de aur,
Frumoase nave-încărcate cu mană de îngeri! e-adevărat
Că toți, toți încetat-ați să mă iubiți, că nicicând,
Nicicând vreodată nu te-oi vedea prin cristalul

Copilăriei? că vocile, culorile voastre, dragostea mea –
Toate-au fost mai puțin decât, în vânt, strălucire
De fulger, că sunetul lacrimii căzute peste sicriu –
Doar curată minciună, bătaie de inimă auzită în vis?

Singur în fața ghețarilor muți ai bătrâneții! singur
Cu ecoul al doar unui nume! frica zilei și teama de noapte
Ca două surori care-n nenorocire se împacă
De pe puntea somnului își fac semn, își fac semn!

Și cum la fundul lacului întunecat biata piatră
Din mâinile unui copil frumos și crud cândva căzută:
Așa se odihnește, în inima cea mai tristă,
În mâlul darnic al amintirii, dragostea grea.
______________________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
II

Solitude, ma mère, redites-moi ma vie ! voici
Le mur sans crucifix et la table et le livre
Fermé ! si l’impossible attendu si longtemps
Frappait à la fenêtre, comme le rouge-gorge au cœur gelé,

Qui donc se lèverait ici pour lui ouvrir ? Appel
Du chasseur attardé dans les marais livides,
Le dernier cri de la jeunesse faiblit et meurt : la chute d’une seule feuille
Remplit d’effroi le cœur muet de la forêt.

Qu’es-tu donc, triste cœur ? une chambre assoupie
Où, les coudes sur le livre fermé, le fils prodigue
Écoute sonner la vieille mouche bleue de l’enfance ?
Ou un miroir qui se souvient ? ou un tombeau que le voleur a réveillé?

Lointains heureux portés par le soupir du soir, nuages d’or,
Beaux navires chargés de manne par les anges ! est-ce vrai
Que tous, tous vous avez cessé de m’aimer, que jamais,
Jamais je ne vous verrai plus à travers le cristal

De l’enfance ? que vos couleurs, vos voix et mon amour,
Que tout cela fut moins que l’éclair de la guêpe
Dans le vent, que le son de la larme tombée sur le cercueil,
Un pur mensonge, un battement de mon cœur entendu en rêve ?

Seul devant les glaciers muets de la vieillesse ! seul
Avec l’écho d’un nom ! et la peur du jour et la peur de la nuit
Comme deux sœurs réconciliées dans le malheur
Debout sur le pont du sommeil se font signe, se font signe !

Et comme au fond du lac obscur la pauvre pierre
Des mains d’un bel enfant cruel jadis tombée :
Ainsi repose au plus triste du cœur,
Dans le limon donnant du souvenir, le lourd amour.

 

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Paul Gorban, ”Nuduri apocaliptice”

Paul Gorban, ”Nuduri apocaliptice”

când cerul coboară
și pământul îi ia locul
atunci deasupra capului
nu vei mai vedea păsări
și nori de ploaie
ci doar hoituri și nuduri apocaliptice,
iar stelele toate sub tălpile tale vor fi
îngrămădite una în alta ca niște insecte
fără să mai lumineze sau să mai facă umbra,
iar tu vei fi doar o nălucă
în preajma strigătului meu,
și eu voi fi exact ca ziua aceasta
care încet-încet se destramă în mine,
voi fi tot mai departe de adevăr
și voi urmări în nopți târzii
cum sufletul simulează zile în sir
fericirea chipului meu de demult.
_______________________________
-Din ”Rubinul ce curge pe răni ca o rana”-

 

Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber şi apă

Santo Lo Curzio, „Scriu pentru .. – Scrivo per te..”

Santo Lo Curzio, „Scriu pentru .. – Scrivo per te..”

Scriu și nu te văd

mi te închipui, visez,

aluneci între mătăsuri,

aluneci în mare,

unduindu-ți pletele

printre albe cearșafuri,

ți se unduiesc buzele

-petalele de geraniu-

sunt mure, cireșe …

Scriu despre tine

ca și cum n-ai fi fost

ca și cum ai veni

din țara basmelor

adie o boare

îți simt mireasma

de iasomie, de violete,

ești încântarea privirii,

plăcerea pielii..

Îți scriu cuvinte

tu le agăți

de ochii albaștri

de perlele lacrimilor

de râsul sânilor tăi

în suflet porți bucurie

apari, apari, arată-te,

vorbește-mi, cere-mi ce vrei

mâinile mele te-ascultă.

-traducere de Catalina Franco-
________________________________

Scrivo e non ti vedo

t’immagino, sogno,

scivoli tra le sete,

scivoli nel mare,

ondeggiano i tuoi capelli

tra le lenzuala bianche,

le onde delle labbra

sono petali di gerani

sono more, ciliege…

Scrivo di te

come se non ci fossi

come se provenissi

dal paese delle fate

eppure ti muovi come brezza

si sente ogni tuo odore

gelsomino, viola, sottobosco,

sei il piacere degli occhi,

il piacere della pelle…

Scrivo per te

e tu te ne ciondoli

con quegli occhi azzurri

con le lacrime di perle

col riso dei tuoi seni

tu possiedi la gioia nelll’alma

appari, appari, fatti sembianza

parlami, chiedimi cosa vuoi

le tue mani nelle mie s’ascoltano.

 

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, zâmbind, stând jos

Alice Puiu, ”Visarea ierbii”

Alice Puiu, ”Visarea ierbii”

M-afund în visarea ierbii, degetele mele ating
vârtejul culorilor, e-atâta dragoste
în tremurul albastru al cerului
pogorât printre firele de lumină,
seninul zilei mă doare,
mă doare zborul fluturilor
răsfirați printre lacrimile țărănii,
nu știu de-i vreo cărăruie până la tine
prin rămurișul încurcat de visătoarele ierburi,
prin freamătul suav de gâze se zbate aerul,
tu râzi ascunsă-n în fiece ochi de floare,
eu îți vorbesc de-însingurare,
de lumea asta rotundă și-atât de tristă,
tu râzi cu petale de margarete, de maci și albăstrele,
eu te ghicesc în fiece clipă care mă doare….

 

Este posibil ca imaginea să conţină: floare, plantă, în aer liber şi natură