Oscar Wladislas de Lubicz Milosz,”Simfonie de septembrie – Symphonie de septembre” – I
I
Fii binevenită, tu, care vii să mă întâlnești
În ecoul pașilor mei, în adâncul coridorului întunecat și rece al timpului.
Binevenită fii, singurătate, mamă.
Când bucuria în umbra mea pășea, când păsările
Râsului se ciocneau cu oglinzile nopții, când florile,
Florile sălbatice ale tristeții mi-au înăbușit dragostea
Și când gelozia capul și-l cobora și în vin se privea,
M-am gândit la tine, singurătate, la tine m-am gândit părăsito.
M-ai hrănit cu pâinea cea neagră, cu lapte și miere sălbatică;
Dulce mi-era să-ți mănânc din palmă, ca vrabia.
Căci eu nicicând n-am avut, o, Doică, nici tată, nici mamă
Nebunia ca și răceala fără rost rătăceau prin casă.
Reapăreai uneori sub trăsături de femeie
În minunata lumină a somnului. Rochia ta
Culoare de semănat avea; și, în pierdută inima mea,
Mută, ostilă și rece ca piatra din drum,
O duioșie blândă și azi încă mi se deșteaptă
Când vad o femeie-n sărman vestmânt maroniu,
Dureros și iertător: cea dintâi rândunică
Zboară, zboară pe arătură, în soarele clar al copilăriei.
Că nu-ți plăcea locul unde te-aflai – știam
Că, așa de departe, nu mai erai solitudinea mea frumoasă.
Stânca-îmbrăcată în timp, insula nebună în mijlocul mării
Sunt opriri dure; și știu multe morminte cu uși de rugină și flori.
Dar casa ta nu poate fi unde cerul și marea
Dorm pe violetele depărtării, cum dorm amanții.
Nu, adevărata ta casă nu-i în spatele dealurilor.
Așadar, la inima mea te-ai gândit. Căci aici te-ai născut.
Aici ai scris numele tău de copil pe pereți
Și, ca o femeie ce și-a văzut pământescu-i soț murind,
Cu un gust de sare și vânt pe obrajii tăi albi revii,
Cu acel miros de bătrân și de vechi în părul tău de Crăciun.
Ca dintr-un cărbune purtat în jurul unui sicriu
Din inima mea unde răsună ritmul acesta misterios
Simt urcând mireasma amiezilor copilăriei. Nu am uitat
Minunea grădinii prietene unde Echo, alt fiu al tău, mă cheamă, singurătate.
Și aș recunoaște locul unde m-am dăruit
La picioarele tale. Nu-i așa că moara vântului încă se-învârte acolo
Pe iarba tristă și grasă a minelor, că încă-a rămas
Sunetul de miere al bondarului în căldura frumoasă?
Și dacă de salcia tremurândă și mandră-ți
Vei depărta părul de-orfan: chipul apei
Atât de limpede mi-ar apărea, atât de curat! La fel de pur, la fel de clar
Precum depărtarea-într-un vis minunat în zorii de zi!
Și sera acoperită de curcubeul vremilor vechi
Locuită încă desigur de-un cactus pitic și de smochinul înalt
Din ce țară a fericirii venit-au cândva? Și
heliotropul murind
În parfumatul delir din febrele după-amiezii!
O, tărâm al copilărie! O, feudă umbroasă-a-strămoșilor!
Rămuros tei somnoros drag albinelor serioase
Ca și-altădată ești tu fericit ? și tu, clinchet de flori de aur,
Tot mai încânți umbra colinelor pentru logodnicii
Dormitorului alb din mucegăita carte
Atât de plăcută s-o răsfoiești când raza de seară
Se dă jos de pe praful din pod: și-n jurul nostru tăcerea
Când din țesutul pânzei se-oprește păianjenul. – Inimă!
Inimă tristă! ciobanul învestmântat
Suflă în cornul lui lung de scoarță. În livadă
Ciocănitoarea dulce bate cuiele în sicriul iubirii sale
Și broasca se roagă în stuful mut. O, inimă tristă!
Tandru trandafir bolnav de la picioarele dealului, te-oi mai revedea
Într-o zi? și știi tu că floarea în care roua râdea
A fost inima atât de grea de lacrimi a copilăriei mele? O, prietene!
Alți spini, nu ai tăi, m-au rănit!
Și tu, fântâna înțeleaptă cu ochi calm și frumos,
Unde se ascundea, la chemări călduroase,
Tot ce și tăcere și umbră a mai rămas pe pământ!
O apă mai puțin pură curge astăzi pe fața mea.
Dar seara, din patul meu de copil mirosind a flori, văd
Luna împodobită nebun cu sfârșituri de vară. Privește
Prin vița amară, și-în noaptea miresmelor
Haita melancoliei latră în vis!
Apoi, Toamna venit-a cu sonuri de osie, de secure, de puțuri. Ca fuga
Iepurelui cu pântec alb pe-întâia zăpadă, ziua cea iute
Lovi trist c-o mută uimire-ale noastre inimi. – Toate, toate acestea
Când iubirea ce nu mai e încă nu se născuse.
_________________________________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________________________________
Soyez la bienvenue, vous qui venez à ma rencontre
Dans l’écho de mes propres pas, du fond du corridor obscur et froid du temps.
Soyez la bienvenue, solitude, ma mère.
Quand la joie marchait dans mon ombre, quand les oiseaux
Du rire se heurtaient aux miroirs de la nuit, quand les fleurs,
Quand les terribles fleurs de la jeune pitié étouffaient mon amour
Et quand la jalousie baissait la tête et se regardait dans le vin
Je pensais à vous, solitude, je pensais à vous, délaissée.
Vous m’avez nourri d’humble pain noir et de lait et de miel sauvage ;
Il était doux de manger dans votre main, comme le passereau.
Car je n’ai jamais eu, ô Nourrice, ni père ni mère
Et la folie et la froideur erraient sans but dans la maison.
Quelquefois, vous réapparaissiez sous les traits d’une femme
Dans la belle clarté menteuse du sommeil. Votre robe
Avait la couleur des semailles ; et dans mon cœur perdu,
Muet, hostile et froid comme le caillou du chemin,
Une belle tendresse se réveille aujourd’hui encore
À la vue d’une femme vêtue de ce brun pauvre,
Chagrin et pardonnant : la première hirondelle
Vole, vole sur les labours, dans le soleil clair de l’enfance.
Je savais que vous n’aimiez pas le lieu où vous étiez
Et que, si loin de moi, vous n’étiez plus ma belle solitude.
Le roc vêtu de temps, l’île folle au milieu de la mer
Sont de tendres séjours ; et je sais maint tombeau dont la porte est de rouille et de fleurs.
Mais votre maison ne peut être là-bas où le ciel et la mer
Dorment sur les violettes du lointain, comme les amants.
Non, votre vraie maison n’est pas derrière les collines.
Ainsi, vous avez pensé à mon cœur. Car c’est là que vous êtes née.
C’est là que vous avez écrit votre nom d’enfant sur les murs
Et, telle une femme qui a vu mourir l’époux terrestre,
Vous revenez avec un goût de sel et de vent sur vos joues blanches
Et cette vieille, vieille odeur de givre de Noël dans vos cheveux.
Comme d’un charbon balancé autour d’un cercueil
De mon cœur où bruit ce rythme mystérieux
Je sens monter l’odeur des midis de l’enfance. Je n’ai pas oublié
Le beau jardin complice où m’appelait Écho, votre second fils, solitude.
Et je reconnaîtrais la place où je donnais jadis
À vos pieds. N’est-ce pas que la moire du vent y court encore
Sur l’herbe triste et belle des mines, et du bourdon velu
Le son de miel ne s’attarderait plus dans la belle chaleur ?
Et si du saule tremblant et fier vous écartiez
La chevelure d’orphelin : le visage de l’eau
M’apparaîtrait si clair, si pur ! Aussi pur, aussi clair
Que la Lointaine revue dans le beau songe du matin !
Et la serre incrustée d’arc-en-ciel du vieux temps
Sans doute abrite encore le cactus nain et le faible figuier
Venus jadis de quel pays de bonheur ? Et de l’héliotrope mourant
L’odeur délire encore dans les fièvres d’après-midi !
O pays de l’enfance ! ô seigneurie ombreuse des ancêtres !
Beau tilleul somnolent cher aux graves abeilles
Es-tu heureux comme autrefois ? et toi, carillon des fleurs d’or,
Charmes-tu l’ombre des collines pour les fiançailles
De la Dormeuse blanche dans le livre moisi
Si doux à feuilleter quand le rayon du soir
Descend sur la poussière du grenier : et autour de nous le silence
Des rouets arrêtés de l’araignée fileuse. — Cœur !
Triste cœur ! le berger vêtu de bure
Souffle dans le long cor d’écorce. Dans le verger
Le doux pivert cloue le cercueil de son amour
Et la grenouille prie dans les roseaux muets. O triste cœur !
Tendre églantier malade au pied de la colline, te reverrai-je
Quelque jour ? et sais-tu que ta fleur où riait la rosée
Était le cœur si lourd de larmes de mon enfance ? ô ami !
D’autres épines que les tiennes m’ont blessé !
Et toi, sage fontaine au regard si calme et si beau,
Où se réfugiait, par les chaleurs sonnantes
Tout ce qui restait d’ombre et de silence sur la terre !
Une eau moins pure coule aujourd’hui sur mon visage.
Mais le soir, de mon lit d’enfant qui sent les fleurs, je vois
La lune follement parée des fins d’été. Elle regarde
À travers la vigne amère, et dans la nuit de senteurs
La meute de la Mélancolie aboie en rêve !
Puis, l’Automne venait avec ses bruits d’essieux, de haches et de puits. Comme la fuite
Du lièvre au ventre blanc sur la première neige, le jour rapide
D’étonnement muet frappait nos tristes cœurs. — Tout cela, tout cela
Quand l’amour qui n’est plus n’était pas né encore.
catalinafrancoblog 