Oscar Vladislas de Lubicz-Milosz, ”Karomama – Karomama”
La tine gândesc, Karomama, regină din vremuri trecute,
Copil al durerii, cu picioare prea lungi, cu mâinile slabe
Karomama, fiică a Thebei,
Care-a băut grâu roș și-a mâncat grâu alb
La fel ca cei drepți, în seara tamarinilor.
Karomama, mică regină din vremuri vechi.
La tine gândesc, Karomama, regină
Al cărei nume uitat cântă precum un cor de plângeri
În jumătatea de râs și-n cea de suspin a vocii mele;
Căci e ridicol și trist s-o iubești pe Karomama regină
Care trăi înconjurată de stranii pictate figuri
Într-un palat deschis, altfel altădată,
Karomama, micuță regină.
În diminețile tale pierdute ce făceai tu, doamna mea Karomama?
Spre duritatea zeului groaznic cu cap de-animal
Grav ți-întindeai brațe slabe, stângace
În timp ce focuri plăpânde în zori pe fluviu curgeau.
O, Karomama, cu ochi obosiți, cu picioare lungi drepte,
Cu păr chinuit, pierdută în leagănul anilor …
Sărmană, sărmană regina a mea, Karomama.
Și-n zilele tale, ce făceai tu, preoteasă învățată?
Le tachinai probabil pe servitoarele tale
Docile ca șerpii, dar indolente fără îndoială;
Bijuterii numărai, visai la fiii de regi
Teribili și parfumați, venind de-atât de departe,
De dincolo de seninul mărilor, de întotdeauna și de departe
Să-ți spună: „Salutare glorioasei Karomama.”
Și-n nopțile verilor vecinice sub sicomorii sacri
Cântai, Karomama, floare albastră a lunilor arse;
Cântai basmul vechi al sărmanilor morți
Ce se hrăneau în secret cu nepermisele lucruri
Și simțeai în suspinul adânc cum urcă micii tăi sâni
De copil negru, iar sufletul tău tremura de spaimă.
Seara verii eterne, nu-i așa, Karomama?
– Într-o zi (existat-a într-adevăr, Karomama?),
Trupul înfășurat ți-a fost de benzi galbene benzi,
Ti-a fost închis în sicriul grotesc și moale din lemn de cedru.
Anotimpul tăcerii floarea din vocea ta vesteji.
Scribii numele tău papirusului l-încredințară
Și-i atât de trist și-i atât de bătrân și atât de pierdut …
Este ca nesfârșirea de ape în noapte și în frig.
Probabil că știi, legendară, o, Karomama!
Că sufletul mi-e bătrân precum cântecul mării
Și singuratic precum un sfinx în deșert,
Sufletul meu bolnav de nicicând, de cândva.
Și tu știi mai bine, prințesă inițiată,
Că destinul gravat-a semn straniu în inima mea,
Simbol al bucuriei ideale și al durerii reale simbol.
Da, tu, Karomama de-atât de departe, știi totul,
Deși melodiile tale copilărești le-a veșnicit
Autorul statuii tale poleită de sărutările
Străinelor secole după tine tânjind.
Te simt aproape, aud surâsul tău lung
În noapte șopotind: „Nu râde, frate!”
– Gândul meu e la tine, regina mea Karomama.
-traducere de Catalina Franco-
___________________________
Mes pensées sont à toi, reine Karomama du très vieux temps,
Enfant dolente aux jambes trop longues, aux mains si faibles
Karomama, fille de Thèbes,
Qui buvais du blé rouge et mangeais du blé blanc
Comme les justes, dans le soir des tamaris.
Petite reine Karomama du temps jadis.
Mes pensées sont à toi, reine Karomama
Dont le nom oublié chante comme un chœur de plaintes
Dans le demi-rire et le demi-sanglot de ma voix ;
Car il est ridicule et triste d’aimer la reine Karomama
Qui vécut environnée d’étranges figures peintes
Dans un palais ouvert, tellement autrefois,
Petite reine Karomama.
Que faisais-tu de tes matins perdus, Dame Karomama ?
Vers la raideur de quelque dieu chétif à tête d’animal
Tu allongeais gravement tes bras maigres et maladroits
Tandis que des feux doux couraient sur le fleuve matinal.
O Karomama aux yeux las, aux longs pieds alignés,
Aux cheveux torturés, morte du berceau des années…
Ma pauvre, pauvre reine Karomama.
Et de tes journées, qu’en faisais-tu, prêtresse savante ?
Tu taquinais sans doute tes petites servantes
Dociles comme les couleuvres, mais comme elles indolentes ;
Tu comptais les bijoux, tu rêvais de fils de rois
Sinistres et parfumés, arrivant de très loin,
De par delà les mers couleur de toujours et de loin
Pour dire : « Salut à la glorieuse Karomama. »
Et les soirs d’éternel été tu chantais sous les sycomores
Sacrés, Karomama, fleur bleue des lunes consumées ;
Tu chantais la vieille histoire des pauvres morts
Qui se nourrissaient en cachette de choses prohibées
Et tu sentais monter dans les grands soupirs tes seins bas
D’enfant noire et ton âme chancelait d’effroi.
Les soirs d’éternel été, n’est-ce pas, Karomama ?
— Un jour (a-t-elle vraiment existé, Karomama ?),
On entoura ton corps de jaunes bandelettes,
On l’enferma dans un cercueil grotesque et doux en bois de cèdre.
La saison du silence effeuilla la fleur de ta voix.
Les scribes confièrent ton nom aux papyrus
Et c’est si triste et c’est si vieux et c’est si perdu…
C’est comme l’infini des eaux dans la nuit et dans le froid.
Tu sais sans doute, ô légendaire Karomama !
Que mon âme est vieille comme le chant de la mer
Et solitaire comme un sphinx dans le désert,
Mon âme malade de jamais et d’autrefois.
Et tu sais mieux encor, princesse initiée,
Que la destinée a gravé un signe étrange dans mon cœur,
Symbole de joie idéale et de réel malheur.
Oui tu sais tout cela, lointaine Karomama,
Malgré tes airs d’enfant que sut éterniser
L’auteur de ta statue polie par les baisers
Des siècles étrangers qui languirent loin de toi.
Je te sens près de moi, j’entends ton long sourire
Chuchoter dans la nuit : « Frère, il ne faut pas rire, »
— Mes pensées sont à toi, reine Karomama.
catalinafrancoblog 