Până unde crezi c-ai să mergi? Nu lăsa
ca noi impresii
să te pătrundă –

culcă-te mut,
privește-ți câmpiile,
întreaga moșie,
și mai ales stai
mult timp la mac,
spre-a nu uita
că-n el era vara.

unde a plecat -?

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Ein Schatten an der Mauer
Von Ästen, bewegt im Mittagswind,
das ist genügend Erde
und hinsichtlich des Auges
genügend Teilnahme
am Himmelsspiel.

Wie weit willst du noch gehn? Verwehre
doch neuen Eindrücken
den drängenden Charakter –

stumm liegen,
die eigenen Felder sehn,
das ganze Rittergut,
besonders lange
auf Mohn verweilen,
dem unvergeßlichen,
weil er den Sommer trug –

wo ist er hin –?

 

gândește la ce e zadarnic,
la tâmplele blânde, la fețele întoarse
la amintirile credincioase,
ce lăsau un strop de speranță,
dar cereau și flori
și, cu un zâmbet inexpresiv
ridicau nerostitul ascuns
în cerul lor mic
ce trebuia să se stingă curând.

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Wenn ein Verzweifeln
– der du doch große Stunden hattest
und sicher gingst und viele Beschenkungen
aus Rausch und Morgenröten und Wendungen,
unerwarteten,
dir pflegen konntest –
wenn ein Verzweifeln,
selbst mit Zerstörung und Endverglimmen
aus dem Unergründlichen
in seine Macht dich will:

denk der Vergeblichen,
die zarter Schläfe, inngewendeten Gesichts
in der Erinnerungen Treue,
die wenig Hoffnung ließen,
doch auch nach Blumen fragten
und still Verschwiegenes
mit einem Lächeln von wenig Ausdruck
in ihren kleinen Himmel hoben,
der bald verlöschen sollte.

 

Bucuria de-a respira, de a fi liniștit:
Recunoștință cui datorez? Spuneți-mi.

Sunt grădinar și sunt și floare;
Singur nu sunt în lumea – închisoare.

Pe geamul eternității căzut-a deja
Răsufletul meu, ardoarea mea.

S-a imprimat desenul pe el,
Nu știe nimeni că e al meu.

Dar când s-o șterge aburul clipei,
Desenul drag va rămâne intact.

**
– traducere de Catalina Franco-
**

M’e dato un corpo – che ne faro io
di questo dono cosi unico e mio?

Sommessa gioia di respirare, esistere:
a chi ne debbo essere grato? Ditemi.

Io sono giardiniere, e sono fiore;
nel mondo-carcere io non languo solo.

Gia sui vetri dell’eternita e posato
il mio respiro, il caldo del mio fiato.

L’impronta lasceranno di un disegno,
e piu non si sapra che mi appartiene.

Scoli via la fanghiglia dell’istante:
rimarra il caro disegno, intatto.

**
-traduzione di Remo Faccani
**

Дано мне тело — что мне делать с ним,
Таким единым и таким моим?

За радость тихую дышать и жить
Кого, скажите, мне благодарить?

Я и садовник, я же и цветок,
В темнице мира я не одинок.

На стекла вечности уже легло
Мое дыхание, мое тепло.

Запечатлеется на нем узор,
Неузнаваемый с недавних пор.

Пускай мгновения стекает муть –
Узора милого не зачеркнуть.

 

Destinul meu e limba spaniolă,
bronzul lui Francisco Quevedo,
dar în preumblarea lentă a nopții
melodii mai adânci în mine mă încântă.
Unele mi-au fost date odată cu sângele
– o, glas al lui Shakespeare și al Scripturii -,
altele – dintr-o generoasa întâmplare,
însă pe tine, dulce limbă a Germaniei,
te-am ales, te-am căutat eu însumi.
În nopți fără somn, prin gramatici,
prin junglele declinărilor,
prin lexicoanele unde nicicand nu afli
nuanța visată – pe tine te-am cautat.
Nopțile-mi pline sunt de Virgilius,
spuneam odată; Aș spune că și
de Hölderlin și de Angel Silesius.
Cântul privighetorii la cer mi-l dărui Heine;
Goethe – norocul iubirii târzii – ,
pe cât iertător, pe-atât mercenar;
Keller, trandafirul de o mână lăsat
pe mâna mortului pe care-l iubea,
care, de-i roșu ori alb, nicicând n-o afla.
Tu, limba Germaniei, tu ești cea mai
de seamă operă a ta: iubire împletită
din voci întrețesute și din vocale
deschise, din sunete care permit
și studiatul hexametru al grecilor,
și vocile nopților și pădurilor.
Te voi fi știut vreodată. Azi, la capăt
de ani obosiți, mie te-arăți
îndepărtată precum algebra și luna.

**
-traducere de Catalina Franco-
**
Mi destino es la lengua castellana,
el bronce de Francisco de Quevedo,
pero en la lenta noche caminada
me exaltan otras músicas más íntimas.
Alguna me fue dada por la sangre
– oh voz de Shakespeare y de la Escritura –,
otras por el azar, que es dadivoso,
pero a ti, dulce lengua de Alemania,
te he elegido y buscado, solitario.
A través de vigilias y gramáticas,
de la jungla de las declinaciones,
del diccionario, que no acierta nunca
con el matiz preciso, fui acercándome.
Mis noches están llenas de Virgilio,
dije una vez; también pude haber dicho
de Hölderlin y de Angelus Silesius.
Heine me dio sus altos ruiseñores;
Goethe, la suerte de un amor tardío,
a la vez indulgente y mercenario;
Keller, la rosa que una mano deja
en la mano de un muerto que la amaba
y que nunca sabrá si es blanca o roja.
Tú, lengua de Alemania, eres tu obra
capital: el amor entrelazado
de las voces compuestas, las vocales
abiertas, los sonidos que permiten
el estudioso hexámetro del griego
y tu rumor de selvas y de noches.
Te tuve alguna vez. Hoy, en la linde
de los años cansados, te diviso
lejana como el álgebra y la luna.
__________________________
-Aphrodita-

 

S-a revărsat.
Cu greu mai știu ce să fac în viață
Cu starea asta de rău ce sufletu-mi umple de răni!
De-as fi nebun, măcar!
Dar nu: e ceva la jumate de drum,
Ceva pe-aproape de,
Pe punctul de-a fi …

Cel închis în azil e cineva, cel puțin.
Eu sunt închis într-un azil fără azil.
Sunt nebun la rece
Sunt lucid și nebun,
Sunt străin de toate și cu toată lumea la fel:
Rămân treaz dormind vise de nebunie
Fiindcă nu-s vise.
Așa mă simt …

Sărmană casă bătrână a dusei mele copilării!
Cine-ar fi spus că astfel mă voi risipi!
Iar copilul? A înnebunit.
Iar cel care aici sub acoperișul tău adormea liniștit?
A înnebunit.
Iar cel dintre cei ce eram? A înnebunit. Astăzi sunt cine sunt.

Măcar de-aveam o religie!
De pilda, una pentru acel idol
Aflat acolo, în casa noastră bătrână, adus din Africa.
Era groaznic, grotesc,
Dar în el era divinul din oricare idol.
– Jupiter, Iehova ori Omenirea –
Oricare ar fi de folos,
Și-apoi, de fapt, ce e totul, dacă nu ce gândim despre toate?

Deschide-te, inimă de sticlă pictată!

**
-traducere de Catalina Franco-
**

Esta velha angústia,
Esta angústia que trago há séculos em mim,
Transbordou da vasilha,
Em lágrimas, em grandes imaginações,
Em sonhos em estilo de pesadelo sem terror,
Em grandes emoções súbitas sem sentido nenhum.

Transbordou.
Mal sei como conduzir-me na vida
Com este mal-estar a fazer-me pregas na alma!
Se ao menos endoidecesse deveras!
Mas não: é este estar entre,
Este quase,
Este poder ser que…,
Isto.

Um internado num manicômio é, ao menos, alguém,
Eu sou um internado num manicômio sem manicômio.
Estou doido a frio,
Estou lúcido e louco,
Estou alheio a tudo e igual a todos:
Estou dormindo desperto com sonhos que são loucura
Porque não são sonhos.
Estou assim…

Pobre velha casa da minha infância perdida!
Quem te diria que eu me desacolhesse tanto!
Que é do teu menino? Está maluco.
Que é de quem dormia sossegado sob o teu teto provinciano?
Está maluco.
Quem de quem fui? Está maluco. Hoje é quem eu sou.

Se ao menos eu tivesse uma religião qualquer!
Por exemplo, por aquele manipanso
Que havia em casa, lá nessa, trazido de África.
Era feiíssimo, era grotesco,
Mas havia nele a divindade de tudo em que se crê.
Se eu pudesse crer num manipanso qualquer
— Júpiter, Jeová, a Humanidade —
Qualquer serviria,
Pois o que é tudo senão o que pensamos de tudo?

Estala, coração de vidro pintado!
**
Van Gogh

 

Roșul, în poarta inimii grămădit, e-al tău:
tu știi cine mă macină, dacă gândesc la ce-ar dori noaptea.
Tu știi unde stau, fiindcă am gândit la asta.
Tu în minte mi te-ai cuibărit.

Dar frunzișul rămas e-al nimănui:
el sieși își rumenește seara;
el ne recunoaște fiul.

**
-traducere de Catalina Franco-
**
La notte, che ci misurò le fronti, ora divide il fogliame del platano:

il giallo, maturato nel piovere, è mio,
se penso che l’amore è una chiatta,
cosí pesante d’oro e raccolto, che piú nessuno è ai remi,
e ingovernata incrocia davanti la baia degli occhi dispersi;
il cielo le mostra la sua stella
cosí sovente che crede di conoscerti,
e Odisseo non segue nel suo errare.

Il rosso, in mucchio nell’androne del cuore, è tuo:
tu sai chi mi distrugge, se penso ciò che vuole la notte.
Tu sai dove giaccio, per averlo pensato.
Tu ti poni a giacere coi miei pensieri.

Ma quello che resta è il fogliame di nessuno:
conquista per sé il bruno fogliame la sera;
esso sa nostro figlio.
**

Die Nacht, die die Stirnen uns maß, verteilt nun das Laub der Platane:

das gelbe, im Regen gereifte, ist mein,
wenn ich denk, daß die Liebe ein Kahn ist,
so schwer von Gold und Gewinn, daß niemand ihn rudert,
daß er herrenlos kreuzt vor der Bucht der verschollenen Augen;
dem der Himmel so oft seinen Stern zeigt,
daß er glaubt, dich zu kennen,
und Odysseus nicht folgt auf der Irrfahrt.

Das rote, im Torweg des Herzens gehäufte, ist dein:
du weißt, wer mich schleift, wenn ich denk, was die Nacht will.
Du weißt, wo ich lieg, weil ichs dachte.
Du legst dich zu meinen Gedanken.

Das übrige aber ist niemandes Laub:
es erficht sich, das braune, den Abend;
es erkennt unsern Sohn.

 

-Traducere de Catalina Franco-
_________________________
Era piu tardi quando l’estate se ne ando
Di quando il Grillo arrivo –
Eppure capimmo che quel gentile Orologio
Non significava altro che il Ritorno a Casa –
Era piu presto quando il Grillo se ne ando
Di quando l’Inverno arrivo
Pure quel toccante Pendolo
Batteva un Tempo esoterico.
__________________________-
Twas later when the summer went
Than when the Cricket came –
And yet we knew that gentle Clock
Meant nought but Going Home –
‘Twas sooner when the Cricket went
Than when the Winter came
Yet that pathetic Pendulum
Keeps esoteric Time.

 

-traducere de Catalina Franco-
__________________________

Rimani tesa volontà di dire.
Tua resti sempre
e forte
la nominazione delle cose.
Delle cose e degli eventi.
Non cedere umiltà e potenza.
Muto
sotto le specie
di grida e vaniloquio
è l’assedio che ti stringe. Muta
la subdola intrusione
dell’insignificanza, dell’indifferenza.
Procombono
nella loro nullità
umiliate non toccate
dal desiderio umano
muoiono
l’una dentro l’altra
molto proliferando
le cose gli avvenimenti.
Ma tutti la vita li contiene.
Tutti, e procede imperiosamente.
Tu sai questo, e questo ti conviene.

 

Eu care te-am văzut între lucruri primordiale
Am fost mâhnit când ți-au rostit numele
În locuri oarecare.
Voiam ca valuri reci să-mi răcorească mintea,
Ca o frunză moartă lumea să se usuce,
Ori să se spulbere ca puful de păpădie,
Astfel ca eu să te pot găsi iar
Singură.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

You came in out of the night
And there were flowers in your hands,
Now you will come out of a confusion of people,
Out of a turmoil of speech about you.

I who have seen you amid the primal things
Was angry when they spoke your name
In ordinary places.
I would that the cool waves might flow over my mind,
And that the world should dry as a dead leaf,
Or as a dandelion seed-pod and be swept away,
So that I might find you again,
Alone.