Oskar Wladyslaw de Lubicz Milosz,”Tărâmul Irosirii – Les Terrains vagues”
Cum mi-ai venit tu, atât de smerită, atât de nenorocire?
Eu nu mai știu.
Fără îndoială ca gândul morții, ca viața însăși.
Dar din Lituania mea cenușie până la cheile iadului Rummel,
Din Bow-Street la Marais, din copilărie la bătrânețe
Iubesc (cum pe oameni iubesc, cu o dragoste veche
Irosită de milă, furie și singurătate) aceste ținuturi uitate
Unde crește – aici prea încet, acolo prea repede,
Precum blonzii copii pe străzi fără soare – o iarbă
De-oraș, murdar și rece, fără de somn, ca ideea fixă,
Adusă cu vântul din cimitir, poate cum
Într-un balot de stofă neagră, lucioasă și netedă,
Pernele bătrânelor adormite, în amurguri teribile.
Din întreaga mea tinerețe petrecută în sud
Și în nord, de asta-mi amintesc mai mult: sufletul meu
E bolnav, trecător, ca iarba însetată a zidurilor,
Și l-am uitat și l-am lăsat aici.
Știu de unul ce-ascunde cedrul din Libanon! Vestigiul
Unei oarecare frumoase grădini de dragoste pură. Și știu, eu, că sfântul copac
Fu acolo plantat, în vremea lui blândă, spre-a da
Mărturisire; și-n muta lui veșnicie căzu jurământul,
Și bărbatul cum și femeia fără de nume sunt morți și iubirea lor
A pierit, și cine-și mai amintește? Cine? Tu, poate,
Tu, trist, zgomot trist de ploaie pe ploaie,
Sau tu, suflet al meu. Dar curând vei uita și asta și tot.
Și altul, sau viforul, ploaia, ceața au biserica lor.
Când iarna în suburbii venea; când barja
În negura Franței călătorea, cât de dulce mi-era,
Saint-Julien-le-Pauvre, să fac înconjurul
Grădinii tale! Trăit-am în risipirea
Cea mai amară; dar inima pământului mă atrăgea
Deja; și știam că bate nu doar sub răsfățata grădină
De trandafiri, ci unde crește sora-mi urzică, neștiută și părăsită.
Așadar, de vrei să-mi placi – apoi! departe de aici! tu
Șoptind, picurând flori reînsuflețite, grădină, tu,
Unde o să aibă singurătatea un chip și-un nume
Și va fi o soție,
Păstrează – la poala zidului acoperit de mușchi unde prin crăpături
În aburi de argint orașul Ariel se dezvăluie
Amarei mele iubiri – un colț prieten al frigului, al mucegaiului
Și al tăcerii; Și-atunci fecioara cu platcă din Thummim și Urim
O să-mi ia mâna, o să mă ducă unde tristețile pământești
Și-or aminti, și salutându-mă m-or recunoaște: ciulinul și-înalta
Urzică și beladona vrăjmașă din copilărie.
Ele, ele mă știu, ele știu.
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Comment m’es-tu venu, ô toi si humble, si chagrin ? Je ne sais plus.
Sans doute comme la pensée de la mort, avec la vie meme.
Mais de ma Lithuanie cendreuse aux gorges d’enfer du Rummel,
De Bow-Street au Marais et de l’enfance a la vieillesse
J’aime (comme j’aime les hommes, d’un vieil amour
Usé par la pitié, la colere et la solitude) ces terrains oubliés
Ou pousse, ici trop lentement et la trop vite,
Comme les enfants blancs dans les rues sans soleil, une herbe
De ville, froide et sale, sans sommeil, comme l’idée fixe,
Venue avec le vent du cimetiere, peut-etre
Dans un de ces ballots d’étoffe noire, lisse et lustrée, oreillers
Des vieilles dormeuses des berges, dans les terribles crépuscules.
De toute ma jeunesse consumée dans le sud
Et dans le nord, j’ai surtout retenu ceci : mon âme
Est malade, passante, comme l’herbe altérée des murs,
Et on l’a oubliée, et on la laisse ici.
J’en sais un qu’obscurcit un cedre du Liban ! Vestige
De quelque beau jardin de l’amour virginal. Et je sais, moi, que le saint arbre
Fut planté la, jadis, en son doux temps, afin
De porter témoignage ; et le serment tomba dans la muette éternité,
Et l’homme et la femme sans nom sont morts, et leur amour
Est mort, et qui donc se souvient ? Qui ? Toi peut-etre,
Toi, triste, triste bruit de la pluie sur la pluie,
Ou vous, mon âme. Mais bientôt vous oublierez cela et le reste.
Et l’autre, ou le grand vent, la pluie et le brouillard ont leur église.
Quand venait l’hiver des faubourgs ; quand le chaland
Voyageait dans la brume de France, qu’il m’était doux,
Saint-Julien-le-Pauvre, de faire le tour
De ton jardin ! Je vivais dans la dissipation
La plus amere ; mais le cour de la terre m’attirait
Déja ; et je savais qu’il bat non sous la roseraie
Choyée, mais la ou croît ma sour ortie, obscure, délaissée.
Ainsi donc, si tu veux me plaire — apres ! loin d’ici ! toi
Murmurant, ruisselant de fleurs ressuscitées, toi jardin
Ou toute solitude aura un visage et un nom
Et sera une épouse,
Réserve au pied du mur moussu dont les lézardes
Montrent la ville Ariel dans les chastes vapeurs,
Pour mon amour amer un coin ami du froid et de la moisissure
Et du silence ; et quand la vierge au sein de Thummîm et d’Urîm
Me prendra par la main et me conduira la, que les tristes terrestres
Se ressouviennent, me reconnaissent, me saluent : le chardon et la haute
Ortie et l’ennemie d’enfance belladone.
Eux, ils savent, ils savent.
catalinafrancoblog 