Era, de unde se coborâse, un salt de ape
tăcute, frenetice, afluenți
ai transparenței febrile a astrelor,
unde ziua lovea peste mine în ziuă,
de mine adânc în mine pătruns,
durerea de-a fi între stânci
pierdută și regăsită, neștirbită mereu.

Ai venit, timp al îngăduinței,
tu, zi a maturizării, îmi repetam,
și murmura creșterea bobului,
și zbura mierea viitorului. Necontenit
rătăcea o boare obscură-între
arbori, atingea nori și landuri;
alerga, oriunde dorea, vântul astral
pustiind întâile frunze reci,
purtând o sămânță obscură
printre copaci,vârtejind pietre și stele.

Cu teama ușii
ce se deschide sub necunoscută povară
întâmplările-mi volburau inima,
îmi mișcau delirul și mila.
Posibilele mele imagini,
pașii în vis auziți și urmați
se risipeau, cu ce putere nebună
ți-a fost dat să culegi, mi-am spus,
printre zădărnicii, ce ți-a fost dat!
E ora ce te clădește și te prăbușește.
Una încă de neîmblânzit, alta zorind,
sub impulsul limfei zăgăzuite, zilele
născute din mine se-învârtejeau cu
iuțeală, pline până la punct, neliniștite,
fără de apărare eram târât.
Ai fost, cât puteai cere, adevărat,
disputa cu nimicul se terminase,
strălucea un timp luminos, furios,
la nesfârșit piereai și reînviai,
simțeai puterea și spaima.
Venea dinspre arbori o disperare
străveche, iți mângâia tâmplele.
Îți măsurai plinătatea, viață.

-traducere de Catalina Franco-
__________________________________

Vita che non osai chiedere e fu,
mite, incredula d’essere sgorgata
dal sasso impenetrabile del tempo,
sorpresa, poi sicura della terra,
tu vita ininterrotta nelle fibre
vibranti, tese al vento della notte…

Era, donde scendesse, un salto d’acque
silenziose, frenetiche, affluenti
da una febbrile trasparenza d’astri
ove di giorno ero travolto in giorno,
da me profondamente entro di me
e l’angoscia d’esistere tra rocce
perdevo e ritrovavo sempre intatta.

Tempo di consentire sei venuto,
giorno in cui mi maturo, ripetevo,
e mormora la crescita del grano,
ronza il miele futuro. Senza pausa
una ventilazione oscura errava
tra gli alberi, sfiorava nubi e lande;
correva, ove tendesse, vento astrale,
deserto tra le prime fredde foglie,
portava una germinazione oscura
negli alberi, turbava pietre e stelle.

Con lo sgomento d’una porta
che s’apra sotto un peso ignoto, entrava
nel cuore una vertigine d’eventi,
moveva il delirio e la pietà.
Le immagini possibili di me,
passi uditi nel sogno ed inseguiti,
svanivano, con che tremenda forza
ti fu dato di cogliere, dicevo,
tra le vane la forma destinata!
Quest’ora ti edifica e ti schianta.
L’uno ancora implacato, l’altro urgeva –
con insulto di linfa chiusa i giorni
vorticosi nascevano da me,
rapidi, colmi fino al segno, ansiosi,
senza riparo n’ero trascinato.
Fosti, quanto puoi chiedere, reale,
la contesa col nulla era finita,
spirava un tempo lucido e furente,
senza fine perivi e rinascevi,
ne sentivi la forza e la paura.
Una disperazione antica usciva
dagli alberi, passava sulle tempie.
Vita, ne misuravi la pienezza.

dar într-o zi vom putea să plutim
ca rozele de pe ziduri pe străzile parfumate
către copilul care fără de voce le cere.

Prieteni, din barcă se vede lumea
iar în ea un adevăr o străbate
cutezător, cu un suspin adânc
de la vărsare pân’ la izvoare;

Madona cu ochi străvezii
se-apleacă blând către cei care mor,
adună mormanul vieții, durerile,
dorințele tăinuite de ani pe chipuri umede.
Fetele la fereastra înnegrită
cu privirile către munți
nu mai au răbdare-n a aștepta viitorul.

În încăpere e vocea mamei,
fără obârșii, fără adâncimi, mereu urmând
tăcerii pământului, și ea e frumoasă,
și pare că totul din ea s-a născut.

-traducere de Catalina Franco-
________________________________

Amici ci aspetta una barca e dondola
nella luce ove il cielo s’inarca
e tocca il mare, volano creature pazze ad amare
il viso d’Iddio caldo di speranza
in alto in basso cercando e piangono: noi siamo in terra

ma ci potremo un giorno librare
come rose dai muri nelle strade odorose
sul bimbo che le chiede senza voce.

Amici dalla barca si vede il mondo
e in lui una verità che precede
intrepida, un sospiro profondo
dalle foci alle sorgenti;
la Madonna dagli occhi trasparenti
scende adagio incontro ai morenti,
raccoglie il cumulo della vita, i dolori
le voglie segrete da anni sulla faccia inumidita.
Le ragazze alla finestra annerita
con lo sguardo verso i monti
non sanno finire d’aspettare l’avvenire.

Nelle stanze la voce materna
senza origine, senza profondità s’alterna
col silenzio della terra, è bella
e tutto par nato da quella.