Oscar Vladislas de Lubicz Milosz,”Simfonie de noiembrie – Symphonie de novembre”

Va fi la fel ca în viața asta. Aceeași odaie.
– Da, copile, aceeași. În zori, pasărea vremilor în frunziș
Palidă ca o moartă: se trezesc apoi slujitorii
Și se-aude zgomotul înghețat și gol al găleților

La fântână. O, teribilă tinerețe, teribilă! Inimă goală!
Va fi exact ca în viața aceasta. Vor fi
Voci sărmane, vocile iernii în vechi suburbii,
Geamgiul cu cântecul lui răgușit,

Bunica încovoiată care de sub boneta murdară
Strigă nume de pești, omul cu șorț albastru
Ce-și scuipă în palma-i crăpată de muncă
Și urlă, nimeni nu știe ce, ca Îngerul judecății.

Va fi exact ca în viața asta. Aceeași masă,
Biblia, Goethe, cerneala și-al ei miros de timp,
Hârtia, femeie albă care citește-n gândire,
Pana, portretul. Copile, copile!

Va fi exact ca în viața asta! – Aceeași grădină,
Adâncă, adâncă, întunecată, deasă. Și spre amiază
S-or bucura să se-adune acolo oameni
Ce nu s-au cunoscut nicicând și care nu știu

Unii de alții decât atât: că vor trebui să se îmbrace
Ca pentru-o petrecere și să se ducă în noaptea
Dispăruților, singuri, fără iubire și fără lampă.
Va fi exact ca în viața asta. Aceeași alee:

Și (în după-amiaza de toamnă), ocolind aleea,
Unde drumul frumos coboară cu teamă, precum femeia
Ce-o să culeagă florile convalescenței – ascultă, copile, –
Ne-om întâlni din nou, ca odinioară acolo;

Și tu, tu ai uitat culoarea de-atunci a hainelor tale;
Dar eu, eu doar puține clipe de fericire am trăit.
În violet palid vei fi îmbrăcat, farmec trist!
Și florile pălăriei tale vor fi triste și mici
Și al lor nume eu nu-l voi ști: căci în viața-mi eu am știut
Numele unei singure flori mici și triste, miosotis,
De mult adormită în râpele țării De-a v-ați ascuns, floare
Orfană. Da, da, inimă adâncă! ca în viața aceasta.
Iar calea întunecată va fi, și acolo, umedă
În ecoul cascadelor. Și-ți voi vorbi
Despre orașul pe apă, despre-un rabin din Baccharach
Și despre nopțile din Florența.Va fi, de asemeni,

Zidul surpat și căzut, unde zace mirosul
atât de bătrânelor ploi, și o iarbă leproasă
rece și grasă o să-și tremure-acolo-n pârâul tăcut
florile-i goale.

-traducere de Catalina Franco-
___________________________
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même chambre.
— Oui, mon enfant, la même. Au petit jour, l’oiseau des temps dans la feuillée
Pâle comme une morte : alors les servantes se lèvent
Et l’on entend le bruit glacé et creux des seaux

À la fontaine. Ô terrible, terrible jeunesse ! Cœur vide !
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. Il y aura
Les voix pauvres, les voix d’hiver des vieux faubourgs,
Le vitrier avec sa chanson alternée,

La grand-mère cassée qui sous le bonnet sale
Crie des noms de poissons, l’homme au tablier bleu
Qui crache dans sa main usée par le brancard
Et hurle on ne sait quoi, comme l’Ange du jugement.

Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même table,
La Bible, Goethe, l’encre et son odeur de temps,
Le papier, femme blanche qui lit dans la pensée,
La plume, le portrait. Mon enfant, mon enfant !

Ce sera tout à fait comme dans cette vie ! — Le même jardin,
Profond, profond, touffu, obscur. Et vers midi
Des gens se réjouiront d’être réunis là
Qui ne se sont jamais connus et qui ne savent

Les uns des autres que ceci : qu’il faudra s’habiller
Comme pour une fête et aller dans la nuit
Des disparus, tout seul, sans amour et sans lampe.
Ce sera tout à fait comme dans cette vie. La même allée :

Et (dans l’après-midi d’automne) au détour de l’allée,
Là où le beau chemin descend peureusement, comme la femme
Qui va cueillir les fleurs de la convalescence — écoute, mon enfant, —
Nous nous rencontrerons, comme jadis ici ;

Et tu as oublié, toi, la couleur d’alors de ta robe ;
Mais moi, je n’ai connu que peu d’instants heureux.
Tu seras vêtu de violet pâle, beau chagrin !
Et les fleurs de ton chapeau seront tristes et petites

Et je ne saurai pas leur nom : car je n’ai connu dans la vie
Que le nom d’une seule fleur petite et triste, le myosotis,
Vieux dormeur des ravins au pays Cache-cache, fleur
Orpheline. Oui, oui, cœur profond ! comme dans cette vie.

Et le sentier obscur sera là, tout humide
D’un écho de cascades. Et je te parlerai
De la cité sur l’eau et du Rabbi de Baccharach
Et des Nuits de Florence. Il y aura aussi

Le mur croulant et bas où somnolait l’odeur
Des vieilles, vieilles pluies, et une herbe lépreuse
Froide et grasse secouera là ses fleurs creuses
Dans le ruisseau muet.