Roberto Bolaño, ”Roberto Bolaño, Murdar, ponosit – Sucio, mal vestido”

Pe calea câinilor sufletul meu s-a întâlnit
cu inima sa. Era nimicit, însă viu,
murdar și ponosit și plin de dragoste.
Pe calea câinilor, pe unde nimeni nu vrea să meargă.
O cale străbătută doar de poeți
când nimic de făcut nu le-a mai rămas.
Totuși eu mai aveam atâtea de făcut!…
Noaptea inima mea plângea. Râul ființării, spuneau
febril niște buze descoperite apoi a fi ale mele,
râul ființării, râul ființării, extazul ce
se pliază pe țărmul acestor sate abandonate.
Logicieni, teologi, ghicitori,
hoți la drumul mare îmi apăreau
ca realități acvatice în mijlocul unei realități metalice.
Numai febra și poezia provoacă viziuni.
Numai dragostea și memoria.
Nu căile acestea, nu aceste câmpii.
Nu aste labirinturi.
Până când, într-un sfârșit, sufletul meu și-a aflat inima.
Era bolnav, desigur, cu toate astea în viață.
Am visat detectivi înghețați în marele
frigider din Los Ángeles
în marele frigider din Mexico D.F.

-traducere de Catalina Franco-
__________________________

En el camino de los perros mi alma encontró
a mi corazón. Destrozado, pero vivo,
sucio, mal vestido y lleno de amor.
En el camino de los perros, allí donde no quiere ir nadie.
Un camino que sólo recorren los poetas
cuando ya no les queda nada por hacer.
¡Pero yo tenía tantas cosas que hacer todavía!
Por las noches mi corazón lloraba. El río del ser, decían
unos labios afiebrados que luego descubrí eran los míos,
el río del ser, el río del ser, el éxtasis
que se pliega en la ribera de estas aldeas abandonadas.
Sumulistas y teólogos, adivinadores
y salteadores de caminos emergieron
como realidades acuáticas en medio de una realidad metálica.
Sólo la fiebre y la poesía provocan visiones.
Sólo el amor y la memoria.
No estos caminos ni estas llanuras.
No estos laberintos.
Hasta que por fin mi alma encontró a mi corazón.
Estaba enfermo, es cierto, pero estaba vivo.
Soñé con detectives helados en el gran
refrigerador de Los Ángeles
en el gran refrigerador de México D.F.