Pierluigi Cappello, ”Umbre – Ombre”

M-am născut aici pe aceste pagini
de-a lungul unui râu, în nările mele
port inima de rășină a brazilor,
în ochi port ninsori, amintirea lungă
a celor cu prea puține de spus.
Nordul și estul, piatra crăpată de ger
umbrele norilor de prin adâncuri de văi
sunt punctele mele cardinale;
Nu cunosc priveliștea nemăsurată a mării
și nu era Italia anilor șaptezeci la Chiusaforte,
ci doar o spumă, câteva clipe strălucitoare prin secole
în gesturile celui care rămâne pe lume,
lucruri neînsemnate, locuri sărace, stive
de trunchiuri ce-au fost un strigăt, din veac în veac
aruncate în ape adânci de-ntuneric. Motanul care
se-ntinde aici, pe foi de zinc, în lumini de-început
de noiembrie, adună ceruri din toate zorile lumii;
ca niște semințe de flori, duse de o ninsoare blândă,
visasem s-ajung acolo, la morții mei, acolo
unde-s cele ce nu se văd când se văd – la Amerigo
cel devotat Ginei sale, ce cânta alto la messa de Crăciun,
și la tutunul cel cumpărat de Alfredo, la Rino cel
știind tot despre gunoiul de grajd, bărbați, femei
scăpați din tirul istoriei pe vremea
când iarna se încălzea la răsuflarea copiilor
și dincolo de munții albaștri, dincolo de zidiri
dincolo de privirile vameșilor
un miros de ceapă și de industrie apăsător,
o parte a unei Europe ținută laolaltă
de cuie, șuruburi, ciocane și chei englezești.
Viitorul nu mai este ceea ce-a fost, a fost scris
de o mână anonimă, genială
pe un zid în graffiti la marginea orașului Udine,
viitorul e ce rămâne, ce rămâne din lucruri chemate
la curgerea fețelor invocate, mă adaug eu.
și aici, în timp ce orașe întregi se mișcă
pe piese de cupru de hardware
iar prezentul se rupe violent ca o masă răsturnată,
tatăl meu se întoarce pentru totdeauna în pelerina lui verde
și ud de ploaie își deschide surâsul către copiii săi
de parcă pentru eternitate l-ar fi deschis.
Dacă suntem încă ceea ce-am fost,
atuncea eu sunt ființa acelui om ud de ploaie,
care aducea în casă miros de traverse și fontă

Și, uneori, inundată de umbră, în ochii mei
se adună din răsărit la apus
trecătoarea din Chiusaforte, încet încet,
pe măsură ce, alb, trece apusul;
și chiar dacă vocile lumii se pierd
și ceva împarte umbră din umbră,
mai puțin singur parcă mă duc, punând un picior
după altul, cum e obiceiul locului,
de jos în sus, urmând panta.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Sono nato al di qua di questi fogli
lungo un fiume, porto nelle narici
il cuore di resina degli abeti, negli occhi il silenzio
di quando nevica, la memoria lunga
di chi ha poco da raccontare.
Il nord e l’est, le pietre rotte dall’inverno
l’ombra delle nuvole sul fondo della valle
sono i miei punti cardinali;
non conosco la prospettiva senza dimensione del mare
e non era l’Italia del settanta Chiusaforte
ma una bolla, minuti raddensati in secoli
nei gesti di uno stare fermi nel mondo
cose che avevano confini piccoli, gli orti poveri, le cataste
di ceppi che erano state un’eco di tempo in tempo rincorsa
di falda in falda, dentro il buio. E il gatto che si stende
in questi posti, sulle lamiere di zinco, alle prime luci
di novembre, raccoglie l’aria di tutte le albe del mondo;
come i semi dei fiori, portati, come una nevicata leggera
ho sognato di raggiungere i miei morti
dove sono le cose che non vedo quando si vedono
Amerigo devoto a Gina che cantava a voce alta
alla messa di Natale, il tabacco comprato da Alfredo
e Rino che sapeva di stallatico, uomini, donne
scampati al tiro della storia
quando i nostri aliti di bambini scaldavano l’inverno
e di la dalle montagne azzurrine, di la dai muri
oltre gli sguardi delle guardie confinarie
un odore di cipolle e di industria pesante premeva,
la parte di un’Europa tenuta insieme
da chiodi ritorti e bulloni, martelli e chiavi inglesi.
Il futuro non e piu quello di una volta, e stato scritto
da una mano anonima, geniale
su di un muro graffito alla periferia di Udine,
il futuro e quello che rimane, cio che resta delle cose convocate
nello scorrere dei volti chiamati, aggiungo io.
E qui, mentre intere citta si muovono
sulle piste ramate degli hardware
e il presente irrompe con la violenza di un tavolo rovesciato,
mio padre torna per sempre nella sua cerata verde
bagnata dalla pioggia e schiude ai figli il suo sorridere
come fosse eternamente schiuso.
Se siamo ancora cosa siamo stati,
io sono lo stare di quell’uomo bagnato dalla pioggia,
che portava in casa un odore di traversine e ghisa

e, qualche volta, la gola di Chiusaforte allagata dall’ombra
si raduna nei miei occhi da occidente a oriente, piano piano
a misura del passo del tramonto, bianco;
e anche se le voci del mondo si appuntiscono
e qualcosa divide l’ombra dall’ombra
meno solo mi pare di andare, premendo un piede
dopo l’altro, secondo la formula del luogo,
dal basso all’alto, seguendo una salita.