Ingeborg Bachmann, ”Zile în alb – Tage in weiss”
În zilele aceste mă trezesc cu mestecenii
și-mi pieptăn părul de grâu de pe frunte
dinaintea oglinzii de gheață.
Odată cu răsufletul,
se umflă și laptele.
Atât de devreme, face lesne spumă.
Iar unde se aburește geamul, apare
iarăși parcă pictat de-un zugrav de țară,
numele tău: candoare!
După atâta vreme.
În zilele aceste nu doare
că pot să uit
și că trebuie să-mi amintesc.
Iubesc. Până la albul flăcării
iubesc și, cu adânci plecăciuni, mulțumesc.
Le-am învățat în zbor.
În zilele aceste gândesc la albatros,
cu care eu deasupra –
și înspre mine am plutit
în tărâmul de nepovestit.
În zare, întrezăresc
strălucind în apus,
tărâmul meu fabulos
acolo unde respinsă am fost
în cămașa morții.
Trăiesc, cântu-i de lebădă i-l aud de departe!
-Traducere de Catalina Franco-
_________________________________
In diesen Tagen steh ich auf mit den Birken
und kämm mir das Weizenhaar aus der Stirn
vor einem Spiegel aus Eis.
Mit meinem Atem vermengt,
flockt die Milch.
So früh schäumt sie leicht.
Und wo ich die Scheibe behauch, erscheint,
von einem ländlichen Finger gemalt,
wieder dein Name: Unschuld!
Nach so langer Zeit.
In diesen Tagen schmerzt mich nicht,
daß ich vergessen kann
und mich erinnern muß.
Ich liebe. Bis zur Weißglut
lieb ich und danke mit englischen Grüssen,
Ich habe sie im Fluge erlernt.
In diesen Tagen denk ich des Albatros’,
mit dem ich mich auf-
und heriiberschwang
in ein unbeschriebenes Land.
Am Horizont ahne ich,
glanzvoll im Untergang,
meinen fabelhaften Kontinent
dort drüben, der mich entließ
im Totenhemd.
Ich lebe und höre von fern seinen Schwanengesang!
catalinafrancoblog 