Antonia Pozzi,”Vâltoare”-”Vertigine”
Leagă-mă de viață,
omule. Cureaua s-a strâns.
Abisul, vârtejul înfricoșător
mă absoarbe.
Vezi:dintre ierburi se ridică
și mă atrage chemarea stâncii,
semănând cu un cimitir,
cu pietrele sale albe.
M-aș arunca cu capu-înainte
în vârtejul apei;
să mă năpustesc la un bolovan aș vrea
să-l zdrobesc, să-l învinovățesc, eu,
cu mâinile mele slabe;
să-l smulg, căci o cruce
în cimitir, la un singur cuvânt
lumină-mi dădea. Și apoi aș bea
cu înghițituri grăbite sângele meu.
Leagă-mă de viață,
omule. Ceața coboară
se-ntinde și împrăștie coșmarul nebun.
Vom vedea, în curând, se va așeza
peste văi: în vârf vom fi noi.
Leagă-mă de viață. O, ce dulci
sunt șovăitorii tăi ochi,
ochii tăi – oglindă albastră!
-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––––-
Afferrami alla vita,
uomo. La cengia e stretta.
E l’abisso e il risucchio spaventoso
che ci vuole assorbire.
Vedi: la falda erbosa, da cui balza
questo zampillo estatico di rupi,
somiglia ad un camposanto sconfinato,
con le sue pietre bianche.
Io mi vorrei tuffare a capofitto
nella fluidita vertiginosa;
vorrei piombare sopra un duro masso
e sradicarlo e stritolarlo, io,
con le mie mani scarne;
strappare gli vorrei, siccome a croce
di cimitero, una parola sola
che mi desse la luce. E poi berrei
a golate gioiose il sangue mio.
Afferrami alla vita,
uomo. Passa la nebbia
e lambe e sperde l’incubo mio folle.
Fra poco la vedremo dipanarsi
sopra le valli: e noi saremo in vetta.
Afferrami alla vita. Oh, come dolci
i tuoi occhi esitanti,
i tuoi occhi di puro vetro azzurro!
catalinafrancoblog 