Yves Bonnefoy, ” Arborii – Gli alberi – Les arbres ”
Ne-am uitat la arborii noștri, era de sus
De pe terasa ce ne-a fost dragă, soarele
Mai rămânea și de-astă dată cu noi
Dar retras, tăcut oaspete
Pe pragul casei dărăpănate,
Pe care-o lăsasem puterii sale imensă, iluminată.
Vezi, îți spuneam, ar trebui s-alunece
Pe piatra inegală, de neînțeles, de care ne-am sprijinit,
Umbra, confundându-se, a umerilor noștri
Aceea a migdalilor de lângă noi și
Aceea din înaltul zidurilor alăturându-se altora,
Deschidere, barcă în flăcări, proră în derivă,
Ca o creștere de vis ori de fum.
Dar acolo în nemișcare rămân stejarii,
Umbra lor nici măcar lumina n-o clatină
Ei sunt țărmii timpului ce-aici unde suntem se scurge
Iar pământul e de neatins, într-atât de
Repede-i valul speranței mărite de moarte.
Urmărirăm arborii o oră întreagă.
Soarele aștepta printre pietre
Apoi el întinse cu pietate spre arbori,
Mai departe, înspre prăpastie,
Umbrele noastre care părură a-i atinge
Cât întinzând brațele poți atinge,
Uneori, la distanța dintre două ființe
O clipă a visului altuia, ce piere în nesfârșit.
__________________________
-traducere de Catalina Franco-
__________________________
Guardavamo i nostri alberi, era dall’alto
della terrazza che ci fu cara, il sole
si teneva vicino noi quella volta ancora
ma ritirandosi, ospite silenzioso
sulla soglia della casa in rovina,
che gli lasciavamo immensa, illuminata.
Vedi, ti dicevo, fa scivolare sulla pietra
disuguale, incomprensibile, dove siamo appoggiati,
l’ombra delle nostre spalle confuse,
quella dei mandorli vicini
e quella dell’alto dei muri che si unisce alle altre,
bucata, barca bruciata, prua che va alla deriva
come un sovrappiu di sogno o di fumo.
Ma laggiu le querce sono immobili,
neppure l’ombra si muove, nella luce,
sono le rive del tempo che scorre qui dove noi siamo
e il suolo e inavvicinabile tanto e rapida
la corrente della speranza gonfia di morte.
Abbiamo guardato gli alberi un’ora intera.
Il sole aspettava tra le pietre
poi distese pietosamente
verso gli alberi, piu giu nel burrone,
le nostre ombre che sembravano raggiungerli
come allungando le braccia si puo toccare,
a volte, nella distanza tra due persone
un istante del sogno dell’altra, che non ha fine.
________________________
Nous regardions nos arbres, c’était du haut
De la terrasse qui nous fut chère, le soleil
Se tenant près de nous cette fois encore
Mais en retrait, hôte silencieux
Au seuil de la maison en ruines, que nous laissions
A son pouvoir, immense, illuminée.
Vois, te disais-je, il fait glisser contre la pierre
Inégale, incompréhensible, de notre appui
L’ombre de nos épaules confondues,
Celle des amandiers qui sont près de nous
Et celle même du haut des murs qui se mêle aux autres,
Trouée, barque brûlée, proue qui dérive,
Comme un surcroît de rêve ou de fumée.
Mais ces chênes là-bas sont immobiles,
Même leur ombre ne bouge pas, dans la lumière,
Ce sont les rives du temps qui coule ici où nous sommes,
Et leur sol est inabordable, tant est rapide
le courant de l’espoir gros de la mort.
Nous regardâmes les arbres toute une heure.
Le soleil attendait, parmi les pierres,
Puis il eut compassion, il étendit
Vers eux, en contrebas dans le ravin
Nos ombres qui parurent les atteindre
Comme, avançant le bras, on peut toucher
Parfois, dans la distance entre deux êtres,
Un instant du rêve de l’autre, qui va sans fin.
catalinafrancoblog 