Yves Bonnefoy, ” Arborii – Gli alberi – Les arbres ”

Yves Bonnefoy, ” Arborii – Gli alberi – Les arbres ”

Ne-am uitat la arborii noștri, era de sus
De pe terasa ce ne-a fost dragă, soarele
Mai rămânea și de-astă dată cu noi
Dar retras, tăcut oaspete
Pe pragul casei dărăpănate,
Pe care-o lăsasem puterii sale imensă, iluminată.

Vezi, îți spuneam, ar trebui s-alunece
Pe piatra inegală, de neînțeles, de care ne-am sprijinit,
Umbra, confundându-se, a umerilor noștri
Aceea a migdalilor de lângă noi și
Aceea din înaltul zidurilor alăturându-se altora,
Deschidere, barcă în flăcări, proră în derivă,
Ca o creștere de vis ori de fum.

Dar acolo în nemișcare rămân stejarii,
Umbra lor nici măcar lumina n-o clatină
Ei sunt țărmii timpului ce-aici unde suntem se scurge
Iar pământul e de neatins, într-atât de
Repede-i valul speranței mărite de moarte.

Urmărirăm arborii o oră întreagă.
Soarele aștepta printre pietre
Apoi el întinse cu pietate spre arbori,
Mai departe, înspre prăpastie,
Umbrele noastre care părură a-i atinge
Cât întinzând brațele poți atinge,
Uneori, la distanța dintre două ființe
O clipă a visului altuia, ce piere în nesfârșit.

__________________________
-traducere de Catalina Franco-
__________________________
Guardavamo i nostri alberi, era dall’alto
della terrazza che ci fu cara, il sole
si teneva vicino noi quella volta ancora
ma ritirandosi, ospite silenzioso
sulla soglia della casa in rovina,
che gli lasciavamo immensa, illuminata.

Vedi, ti dicevo, fa scivolare sulla pietra
disuguale, incomprensibile, dove siamo appoggiati,
l’ombra delle nostre spalle confuse,
quella dei mandorli vicini
e quella dell’alto dei muri che si unisce alle altre,
bucata, barca bruciata, prua che va alla deriva
come un sovrappiu di sogno o di fumo.

Ma laggiu le querce sono immobili,
neppure l’ombra si muove, nella luce,
sono le rive del tempo che scorre qui dove noi siamo
e il suolo e inavvicinabile tanto e rapida
la corrente della speranza gonfia di morte.

Abbiamo guardato gli alberi un’ora intera.
Il sole aspettava tra le pietre
poi distese pietosamente
verso gli alberi, piu giu nel burrone,
le nostre ombre che sembravano raggiungerli
come allungando le braccia si puo toccare,
a volte, nella distanza tra due persone
un istante del sogno dell’altra, che non ha fine.
________________________

Nous regardions nos arbres, c’était du haut
De la terrasse qui nous fut chère, le soleil
Se tenant près de nous cette fois encore
Mais en retrait, hôte silencieux
Au seuil de la maison en ruines, que nous laissions
A son pouvoir, immense, illuminée.

Vois, te disais-je, il fait glisser contre la pierre
Inégale, incompréhensible, de notre appui
L’ombre de nos épaules confondues,
Celle des amandiers qui sont près de nous
Et celle même du haut des murs qui se mêle aux autres,
Trouée, barque brûlée, proue qui dérive,
Comme un surcroît de rêve ou de fumée.

Mais ces chênes là-bas sont immobiles,
Même leur ombre ne bouge pas, dans la lumière,
Ce sont les rives du temps qui coule ici où nous sommes,
Et leur sol est inabordable, tant est rapide
le courant de l’espoir gros de la mort.

Nous regardâmes les arbres toute une heure.
Le soleil attendait, parmi les pierres,
Puis il eut compassion, il étendit
Vers eux, en contrebas dans le ravin
Nos ombres qui parurent les atteindre
Comme, avançant le bras, on peut toucher
Parfois, dans la distance entre deux êtres,
Un instant du rêve de l’autre, qui va sans fin.

Este posibil ca imaginea să conţină: copac, în aer liber şi natură

Paul Celan, ”Moartea – La mort – La morte – Der Tod ”

10410430_696939023724458_6648608731931140847_n

Paul Celan, ”Moartea – La mort – La morte – Der Tod ”

Pentru Yvan Goll

Moartea-i o floare ce doar o dată înfloare.
Dar așa cum înfloare ea, nimic nu înfloare.
Înfloare de îndată ce vrea, nu în timp înfloare.

Vine, o molie mare, împodobind tulpina care se-îndoaie.
Lasă-mă lujer să fiu, așa puternic, încât s-o mângâie.
_________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________

Pour Yvan Goll

La mort est une fleur qui ne fleurit qu’une seule fois.
Mais elle fleurit comme rien d’autre fleurit.
Elle fleurit, dès qu’il le veut, ne fleurit pas à temps.

Il vient, un grand papillon de nuit, qui aime les lâches.
Laisse-moi d’être une tige, si fort, qui réjouit elle.

-In franceza de Catalina Franco-
–––––––––––––––

Per Yvan Goll
La morte è un fiore che solo una volta fiorisce.
Ma fiorisce come nient’altro fiorisce.
Fiorisce, appena lo vuole, non fiorisce nel tempo.

Essa viene, una grande falena, che adorna steli cedevoli.
Tu lasciami essere uno stelo, cosí forte, che la rallegri.

-Traducere de Michele Ranchetti și Jutta Leskien-

______________________________
Für Yvan Goll
Der Tod ist eine Blume, die blüht ein einzig Mal.
Doch so er blüht, blüht nichts als er.
Er blüht, sobald er will, er blüht nicht in der Zeit.
Er kommt, ein großer Falter, der schwanke Stengel schmückt.
Du laß mich sein ein Stengel, so stark, daß er ihn freut.

 

 

––––––––––––-
-Poezie scrisă după o vizită a lui Celan la Yvan Goll (1891-1950), scriitor francez-german, pe atunci aflat la spitalul din Neuilly-sur-Seine.

_________________________

Maci în ”Eternitatea” – fotografia mea

Czesław Miłosz, ”Cafea – Caffè”

Czesław Miłosz, ”Cafea – Caffè”

De la măsuța asta de cafea,
unde în după-amiezi de iarnă strălucea
o grădină de ghiață,
am rămas doar eu.
Ai putea să intri, de-ai vrea,
și cu degetele în golul de frig bătând
să chemi umbrele.

Ceața iernii pe geam e aceeași,
dar nimeni nu intră.
Grămada de cenușă,
pata mucegăita de pe perete
nimeni nu-și scoate pălăria, nimeni nu spune cu bucurie:
Să bem o vodcă.

Neîncrezător ating marmura rece,
Neîncrezător mi-ating mâna :
așa e – eu mă aflu în devenirea istoriei
iar ei sunt acum închiși pentru toate secolele
în ultima lor afirmație, în ultima lor privire.
Depărtați, ca împăratul Valentinian,
ca ducii de Massageti, de care nu se mai știe nimic –
deși doar un an sau doi, sau trei au trecut.

Încă mai pot să fiu pădurar în nordul îndepărtat,
să vorbesc de la tribună sau să derulez un film
cu metode ce ei nu le știau.
Pot descoperi aroma rodului insulelor oceanice,
să mă fotografiez îmbrăcat așa cum se obișnuia în a doua jumătate a secolului.
Dar ei pentru totdeauna vor fi reduși la bustul în jabou și în frac
al unui Larousse monstruos.

Uneori, totuși, când amurgul colorează acoperișurile sărmanei străzi,
și mă uit la cer – văd acolo,-între nori,
o măsuță care se leagănă. Chelnerul se învârte cu tava,
iar ei mă privesc izbucnind în râs.
Pentru că încă nu știu să mor de mâna crudă a unui bărbat.
Și ei știu asta, știu bine.

-In românește de Catalina Franco-
–––––––––––––––-

Di questo tavolino al caffè,
dove nei pomeriggi invernali brillava
un giardino di brina,
sono rimasto io solo.
Potrei entrare, se volessi,
e tamburellando con le dita nel freddo vuoto
convocare le ombre.

La nebbia d’inverno sul vetro è la stessa,
ma non entra nessuno.
Il mucchietto di cenere,
la macchia di putredine coperta dalla calce
non si toglie il cappello, non dice allegramente:
Prendiamoci una vodka.

Incredulo tocco il marmo freddo,
incredulo tocco la mia mano:
è così – io sto nel divenire della storia
e loro sono chiusi ormai per tutti i secoli
nel loro ultimo detto, nel loro ultimo sguardo.
Lontani, come l’imperatore Valentiniano,
come i duci dei Massageti, di cui non si sa nulla –
sebbene sia passato solo un anno, o due, o tre.

Posso ancora fare il boscaiolo nel lontano nord,
parlare da una tribuna o girare un film
con metodi che loro non hanno conosciuto.
Posso scoprire il sapore che ha la frutta delle isole oceaniche,
farmi fotografare vestito come usa nella seconda metà del secolo.
Ma loro ormai per sempre sono ridotti a busti in jabot e frac
di un mostruoso Larousse.

Pure talvolta, quando il crepuscolo colora i tetti della povera via,
e fisso il cielo – vedo là, tra le nuvole,
un tavolino che oscilla. Il cameriere volteggia col vassoio,
e loro mi guardano scoppiando a ridere.
Perché ancora non so come si muore per crudele mano di un uomo.
E loro lo sanno, lo sanno bene.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi cadru apropiat

Ștefan Dimitriu,”Câmp – Campo”

Ștefan Dimitriu,”Câmp – Campo”

La mia tristezza
è la tristezza di questa pioggia
che cerca in autunno il grano
che giace senza dormire
vicino all’osso di animale
e di padrone
nei rifflessi di campi celesti.

L’inverno ci porterà presto
a camminare
bianchi
i suoi capretti-
nel loro gioco
cullato in luoghi di fiaba
il campo sognerà
di nuovo
la sua età d’oro.

La mia gioia è la gioia della neve.

-In italiana de Catalina Franco-
–––––––––––––––-
Tristeţea mea
e tristeţea ploii aceste
care caută-n toamnă grâul
culcat fără somn
lângă os de jivină
şi domn
în răsfrântele câmpuri celeste.

Iarna-şi va scoate-n curând
la plimbare,
albi,
iezii –
sub jocul lor
legănat pe coclaur
câmpul o să-şi viseze
din nou
vârstele lui de aur.

Bucuria mea e bucuria zăpezii.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni şi plantă

Edith Södergran, ” Ultima floare de toamnă – La dernière fleur de l’automne”

Edith Södergran, ” Ultima floare a toamnei – La dernière fleur de l’automne”
Eu sunt ultima floare a toamnei
la sânul verii am fost legănată
Cu fața spre vântul de apus am fost așezată.
Pe obrajii mei albi s-au ivit flăcări roșii.
Eu sunt ultima floare a toamnei.
Din primăvara morții, cea mai tânără sămânță,
fiindcă să mori ultima e prea ușor:
am trăit în legenda albastrului lac,
verii moarte inima i-am auzit-o deja,
doar sămânța morții în potirul meu se afla.
Eu sunt ultima floare a toamnei.
Imensitatea înstelatelor lumi ale toamnei o am văzut,
Și case în vâlvătaia incendiilor îndepărtate-am văzut,
Ah, să urmezi aceeași cale mereu e atât de ușor!
Dar eu voi închide ușile morții.
Eu sunt ultima floare a toamnei.
-traducere de Catalina Franco-

Giorgio Caproni, „Generalizand – Generalizzando”

Giorgio Caproni, „Generalizand – Generalizzando”

Cu toții primim un dar.
Apoi, nu ne mai amintim
nici de la cine-i, nici ce-i.
Păstrăm – doar –
– dureros și fără iertare –
ghimpele nostalgiei.

-traducere de Catalina Franco-

________________________

Tutti riceviamo un dono.
Poi, non ricordiamo piu
né da chi né che sia.
Soltanto ne conserviamo
– pungente e senza condono –
la spina della nostalgia.
___________________
-In imagine, Camille Claudel-

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Robert Frost, „Nimic de aur nu poate rămâne – Nothing gold can stay”

Robert Frost, „Nimic de aur nu poate rămâne – Nothing gold can stay”

Întâiul verde-al naturii e aur,
Nuanța e cel mai greu de păstrat,
Timpuriile frunze-s o floare;
Dar pentru o oră doar.
Apoi, în frunză se preface petala.
La fel – în durere – Edenul,
La fel – în zi – zorii.
Nimic de aur nu poate rămâne.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Nature’s first green is gold,
Her hardest hue to hold,
Her early leaf’s a flower;
But only so an hour.
Then leaf subsides to leaf.
So Eden sank to grief,
So dawn goes down to day.
Nothing gold can stay.

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni

Pierluigi Cappello, ”Plouă-Piove”

Pierluigi Cappello, ”Plouă-Piove”

Plouă și de-ar ploua pentru totdeauna
ploaia asta ar fi mângâierea ta îndelungă
ce se oprește pe piept, pe tâmple;
iată-ne, strălucitoare soră,
în cercul timpului bun, în ceasul cel potrivit
suntem noi, două priviri vărsate într-un trup,
o stare fără de casă
care ne face de neatins, subțiri ca un drum de creion
de la mine la tine nici după nici acolo, iubire, în curgere
când îmi spui, privește-mă bine, uite:
copacu-i cu capul în jos, rădăcina-i în aer.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Piove, e se piovesse per sempre
sarebbe questa tua carezza lunga
che si ferma sul petto, le tempie;
eccoci, luccicante sorella,
nel cerchio del tempo buono, nell’ora indovinata
siamo noi, due sguardi versati in un corpo,
uno stare senza dimora
che ci fa intangibili, sottili come un sentiero di matita
da me a te né dopo né dove, amore, nello scorrere
quando mi dici guardami bene, guarda:
l’albero è capovolto, la radice è nell’aria.

Mark Strand, ”Versuri pentru iarnă – Lines for Winter”

1375080_516488758436153_1537001996_n

Spune-ți
când frig se face, când cenușă cade din aer
că ai să continui
să mergi, să auzi
melodia – aceeași – oriunde
ai fi –
în domul întunecat
ori în fanta albă
din a lunii privire în valea de nea.
În seara asta când frig se face
tu spune-ți
că-n tot ce știi nu-i nimic,
doar ritmul din jocul oaselor
în timp ce continui să mergi. Și-o să fii în stare
în sfârșit să zaci sub focul plăpând
al stelelor iernii.
Iar de se întâmplă să nu poți
să continui, ori să te-întorci,
și pe tine să te găsești
acolo unde vei fi la sfârșit,
spune-ți
în cel de pe urmă frig curgându-ți prin oase
că-ți place ceea ce ești.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Tell yourself
as it gets cold and gray falls from the air
that you will go on
walking, hearing
the same tune no matter where
you find yourself—
inside the dome of dark
or under the cracking white
of the moon’s gaze in a valley of snow.
Tonight as it gets cold
tell yourself
what you know which is nothing
but the tune your bones play
as you keep going. And you will be able
for once to lie down under the small fire
of winter stars.
And if it happens that you cannot
go on or turn back
and you find yourself
where you will be at the end,
tell yourself
in that final flowing of cold through your limbs
that you love what you are.

Arthur Rimbaud, ”Senzație – Sensation”

Arthur Rimbaud, ”Senzație – Sensation”

În albastre seri de vară, voi merge pe cărări,
Înfiorat de spice, pășind prin iarba moale,
Am simt, visător, la picioare răcoarea,
Și am să las ca vântul să-mi ude capul gol.

Și nici nu voi vorbi, nici voi gândi nimic:
În suflet o să-mi urce iubirea infinită,
Ca un țigan, departe, departe am să plec,
Și fericit din fire, cum aș fi c-o femeie.

– Traducere de Catalina Franco-
––––––––––––––––

Par les soirs bleus d’été, j’irai dans les sentiers,
Picoté par les blés, fouler l’herbe menue :
Rêveur, j’en sentirai la fraîcheur à mes pieds.
Je laisserai le vent baigner ma tête nue.

Je ne parlerai pas, je ne penserai rien:
Mais l’amour infini me montera dans l’âme,
Et j’irai loin, bien loin, comme un bohémien,
Par la nature, heureux comme avec une femme.