Alejandro Jodorowsky, ”Când ca orbul te căutam – Quando cieco ti cercavo – Cuando ciego te buscaba”
Când ca orbul te căutam, sufletul meu te năștea
în timp ce urme în formă de lună lăsa.
Nu erau pereți în camera mea, doar colțuri
unde umbre cu o mie de brațe splendoare cereau.
Nu era pâine în altarul meu iar în pergament
din amarele litere sacre carii mușcau.
Nu creștea pom cu mere în patul meu solitar
și degetele de la mâini vânt aduceau.
Așa te construii, punând în carnea ta visele-mi
din splendoarea lunii piele de argint dăruindu-ți
sădind un ochi viu în miile tale de mâini cerșind
până ce, în patru dublată, floare pe masa-mi ai devenit
și pe buzele-ți nenumărate s-a tatuat noul crez.
Vocea ta nesfârșită în lume-a intrat – minune roșie
în infinite oglinzi paralizând o nemuritoare imagine.
_____________________
-traducere de Catalina Franco–
______________________
Quando cieco ti cercavo la mia anima ti stava partorendo
mentre lasciava orme a forma di luna.
Non c’erano pareti nella mia stanza, solamente angoli
dove ombre con mille braccia chiedevano splendori.
Non c’era un pane nel mio altare e nella vecchia pergamena
le mosche divoravano le amare lettere sacre.
Non cresceva un albero di mele nel mio solitario letto
e le dita delle mani se le portava il vento.
Fu così che ti costruii, trasportando in carne i miei sogni
con lo splendore della luna donandoti una pelle d’argento
collocando un occhio vivo nelle tue mille mani che implorano
affinché duplicata in quattro tu fossi il calice della mia tavola
e nelle tue innumerevoli labbra si tatuasse il nuovo credo.
La tua voce senza fine che entra nel mondo come un’ostia rossa
fino a paralizzare l’infinito specchio in un’eterna immagine.
-Traduzione di Antonio Bertoli-
_________________________
Cuando ciego te buscaba mi alma te iba pariendo
mientras dejabas huellas con la forma de una luna.
No había paredes en mi cuarto solamente rincones
donde sombras con mil brazos pedían resplandores.
No había un pan en mi altar y en el viejo pergamino
las moscas devoraban las amargas letras sagradas.
No crecía un árbol de manzanas en mi solitario lecho
y a los dedos de mis manos se los llevaba el viento.
Fue así como te hice convirtiendo en carne mis sueños
con el resplandor de la luna dándote una piel de plata
colocando un ojo vivo en tus mil manos que imploran,
Para que doblada en cuatro fueras el cáliz de mi mesa
y en tus innumerables labios se tatuara el nuevo credo.
Tu voz sin fin entrando en el mundo como una hostia roja
hasta paralizar el infinito espejo en una eterna imagen.
catalinafrancoblog 