Yves Bonnefoy, ”Totul, nimic”-”Le tout, le rien”

E ultima zăpadă din anotimp,
Zăpadă de primăvară, cea mai agilă-n
a bandaja rănile lemnului mort
Înainte să-l ia și să-l ardă.

E prima zăpadă din viața ta
Fiindcă, ieri, nu erau decât pete
De culoare, mici plăceri, temeri, dureri,
Neroditoare, lipsa cuvântului.

Și văd cum bucuria întrece teama

Cum în ochii tăi mari se deschide mirarea

într-un mare salt clar: acest plâns, acest râs

Care-mi place, mă pune pe gânduri.

Fiindcă apropiați suntem și copilul

E străbun celui ce într-o dimineață

În mâinile-i încăpătoare l-a luat și întru

Încuviințarea luminii l-a înălțat.

II

Da, ca să aud, da, ca să fac al meu
Acest izvor, strigătul de bucurie, ce
Clocotind din pietrele vieții urcă
Timpuriu, și atât de viu, slab apoi și orb.

Dar să scrii nu înseamnă să ai, nici a fi,
Căci freamătul bucuriei nu este
Decât o umbră, fie ea chiar cea mai clară,
În cuvinte ce încă-și mai amintesc

De-atâtea și-atâtea pe care timpul
Cu ghearele-i dur le-a muncit, __
Iar eu n-aș putea să-ți spun altceva
Decât ce nu sunt, ci doar ca dorință.

Un mod de-a lua, care-ar înceta

Să fie el însuși în actul de-a lua,

Un mod de a spune, ce-ar însemna

De-a nu mai trăi solitar în limbaj.

III

Să-ți fie neaua cea mare tot, nimic,
Copil al primilor pași în iarbă uimiți
Ochii încă plini de începuturi,
Mâinile să se-agațe doar de lumină.

Ramuri să-ți fie acele unde scânteie cuvântul
Ce va trebui să-l asculți, dar fără-a înțelege
Semnificația lui să brăzdeze cerul,
De nu, nu vei numi decât cu prețul pierderii.

Să-ți ajungă două valori, cea strălucită,
A colinei în deschiderea arborilor,
Albina vieții, când va fi secat
chiar și lumea din visul tău despre lume.

Și fie ca-n ropotul apei în luncă
Să vezi că bucuria poate supraviețui visului
Când briza de nu se știe unde venită împrăștie
Deja florile de migdal, aducând altă nea.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

C’est la dernière neige de la saison,
La neige de printemps, la plus habile À recoudre les déchirures du bois mort
Avant qu’on ne l’emporte puis le brûle.

C’est la première neige de ta vie
Puisque, hier, ce n’étaient encore que des taches
De couleur, plaisirs brefs, craintes, chagrins
Inconsistants, faute de la parole.

Et je vois que la joie prend sur la peur

Dans tes yeux que dessille la surprise

Une avance, d’un grand bond clair : ce cri, ce rire

Que j’aime, et que je trouve méditable.

Car nous sommes bien proches, et l’enfant
Est le progéniteur de qui l’a pris
Un matin dans ses mains d’adulte et soulevé
Dans le consentement de la lumière.

II

Oui, à entendre, oui, à faire mienne
Cette source, le cri de joie, qui bouillonnante
Surgit d’entre les pierres de la vie
Tôt, et si fort, puis faiblit et s’aveugle.

Mais écrire n’est pas avoir, ce n’est pas être,
Car le tressaillement de la joie n’y est
Qu’une ombre, serait-elle la plus claire,
Dans des mots qui encore se souviennent

De tant et tant de choses que le temps
A durement labourées de ses griffes, —
Et je ne puis donc faire que te dire
Ce que je ne suis pas, sauf en désir.

Une façon de prendre, qui serait

De cesser d’être soi dans l’acte de prendre,

Une façon de dire, qui ferait

Qu’on ne serait plus seul dans le langage.

III

Te soit la grande neige le tout, le rien,
Enfant des premiers pas titubants dans l’herbe,
Les yeux encore pleins de l’origine,
Les mains ne s’agrippant qu’à la lumière.

Te soient ces branches qui scintillent la parole
Que tu dois écouter mais sans comprendre
Le sens de leur découpe sur le ciel,
Sinon tu ne dénommerais qu’au prix de perdre.

Te suffisent les deux valeurs, l’une brillante,
De la colline dans l’échancrure des arbres,
Abeille de la rie, quand se tarira
Dans ton rêve du monde ce monde même.

Et que l’eau qui ruisselle dans le pré
Te montre que la joie peut survivre au rêve
Quand la brise d’on ne sait où venue déjà disperse
Les fleurs de l’amandier, pourtant l’autre neige.