Din acel loc divin
unde binele vieții
e a fi veșnicie
și a părea absență.

Cine-ar fi să explice
clipa, mireasma
Rozei, convingătoare
fără vreo aroganță?

Iar, în adâncul mării,
steaua, fără de violență,
adevărul ei împlinindu-și,
străină de transparență.

–––––––––
-traducere de Catalina Franco-
________________

Da lontano ti devo amare
dalla tranquilla distanza
in cui l’amore è saudade
e il desiderio, costanza.

Dal luogo divino
dove il bene dell’esistenza
è essere eternità
e sembrare assenza.

Chi ha bisogno di spiegare
il momento e la fragranza
della Rosa, che persuade
senza nessuna arroganza?

E, nel fondo del mare,
la Stella, senza violenza,
compie la sua verità,
estranea alla trasparenza.
_______________________

De longe te hei-de amar
– da tranquila distância
em que o amor é saudade
e o desejo, constância.

Do divino lugar
onde o bem da existência
é ser eternidade
e parecer ausência.

Quem precisa explicar
o momento e a fragrância
da Rosa, que persuade
sem nenhuma arrogância?

E, no fundo do mar,
a Estrela, sem violência,
cumpre a sua verdade,
alheia à transparência.

Decât ceața, mai bine viața …
Coboară, sau sare: este.
Și nu știu ce este emoția
asta pe care cred c-o trăiesc,
și, fără să vreau, sunt trist.
______________________
-în românește de Catalina Franco-
______________________

Scende la nebbia dalla montagna,
scende o nasce o un non so che …
L’anima mia e a tutto estranea.
Quando vede, vede che non vede.

Meglio la nebbia che la vita …
Scende, o sale: e esiste.
E io non so in che consiste
l’emozione creder vissuta,
e, senza volere, sono triste.

Sur ta chevelure profonde
Aux âcres parfums,
Mer odorante et vagabonde
Aux flots bleus et bruns,

Comme un navire qui s’éveille
Au vent du matin,
Mon âme rêveuse appareille
Pour un ciel lointain.

Tes yeux, où rien ne se révèle
De doux ni d’amer,
Sont deux bijoux froids où se mêle
L’or avec le fer.

À te voir marcher en cadence,
Belle d’abandon,
On dirait un serpent qui danse
Au bout d’un bâton.

Sous le fardeau de ta paresse
Ta tête d’enfant
Se balance avec la mollesse
D’un jeune éléphant,

Et ton corps se penche et s’allonge
Comme un fin vaisseau
Qui roule bord sur bord et plonge
Ses vergues dans l’eau.

Comme un flot grossi par la fonte
Des glaciers grondants,
Quand l’eau de ta bouche remonte
Au bord de tes dents,

Je crois boire un vin de Bohême,
Amer et vainqueur,
Un ciel liquide qui parsème
D’étoiles mon coeur!

 

––––––––––––
Indolent darling, how I love
To see the skin
Of your body so beautiful
Shimmer like silk!

Upon your heavy head of hair
With its acrid scents,
Adventurous, odorant sea
With blue and brown waves,

Like a vessel that awakens
To the morning wind,
My dreamy soul sets sail
For a distant sky.

Your eyes where nothing is revealed
Of bitter or sweet,
Are two cold jewels where are mingled
Iron and gold.

To see you walking in cadence
With fine abandon,
One would say a snake which dances
On the end of a staff.

Under the weight of indolence
Your child-like head sways
Gently to and fro like the head
Of a young elephant,

And your body stretches and leans
Like a slender ship
That rolls from side to side and dips
Its yards in the sea.

Like a stream swollen by the thaw
Of rumbling glaciers,
When the water of your mouth rises
To the edge of your teeth,

It seems I drink Bohemian wine,
Bitter and conquering,
A liquid sky that scatters
Stars in my heart!

”The Dancing Serpent”

[William Aggeler]

-traducere de Catalina Franco”
–––––––––––––––-
Kierkegaard diceva di Hegel: ricorda qualcuno
che erige un enorme castello, ma vive
in una semplice capanna, li nei pressi.
Cosi l’intelligenza abita in una modesta
stanza del cranio, e quegli stati meravigliosi
che ci furono promessi sono ricoperti
di ragnatele, per ora dobbiamo accontentarci
di un’angusta cella, del canto del carcerato,
del buonumore del doganiere, del pugno del poliziotto.
Abitiamo nella nostalgia: Nei sogni si aprono
serrature e chiavistelli. Chi non ha trovato rifugio
in cio che e vasto, cerca il piccolo. Dio e il seme
di papavero piu piccolo al mondo.
Scoppia di grandezza.

Alb ca neaua, vânt al nopții, e părul tău!
Candoare-i ce-a mai rămas, candoare-i ce pierd!
Ea numără orele, și eu anii socot.
Am băut ploaie. Ploaie-am băut.

-traducere de Catalina Franco-
–––––––––––––––-

So schlafe, und mein Aug wird offen bleiben.
Der Regen füllt’ den Krug, wir leerten ihn.
Es wird die Nacht ein Herz, das Herz ein Hälmlein treiben –
Doch ists zu spät zum Mähen, Schnitterin.

So schneeig weiß sind, Nachtwind, deine Haare!
Weiß, was mir bleibt, und weiß, was ich verlier!
Sie zählt die Stunden, und ich zähl die Jahre.
Wir tranken Regen. Regen tranken wir.

-traducere de Catalina Franco-
_____________________________
¿Qué se sabe?
Del poema, nada. Llega, tiembla
y raspa un fósforo apagado.
¿Se le ve algo ? Nada. Tiende una
mano para aferrar
las olitas del tiempo que pasan
por la voz de un jilguero. ¿Qué
agarró ? Nada. La
ave se fue a lo no sonado
en un cuarto que gira sin
recordación ni espérames.
Hay muchos nombres en la lluvia.
¿Qué sabe el poema ? Nada.

Oh, și pe cine-am mai putea invoca? Îngerii nu, oamenii nu,
iar în animalele fabuloase, știm,
n-avem încredere. Rămâne, poate, un copac, pe-o pantă,
pe care-l revedeam zilnic;
Rămâne drumul de ieri,
și credința atinsă de-o obișnuință
care ne place încă, nu s-a dus, ne-a rămas.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Si, certo, le primavere avevano bisogno di te. Qualche stella
s’aspettava che tu la rintracciassi. Montava
un’onda del passato, in qua, o
mentre tu passavi sotto una finestra aperta
si donava un violino. Tutto questo era compito.
Ma lo reggevi tu? Cosi sempre distratto d’attesa,
come se tutto t’annunciasse un’amata? ( E dove la
vorresti rifugiare se i grandi, strani pensieri
in te vengono e vanno
e spesso si stanno, la notte?)

A chi di mai
ci possiamo valere? Degli Angeli no, degli uomini no,
e i sagaci animali, lo notano che, di casa nel mondo
interpretato,
non diamo affidamento. Ci resta, forse,
un albero, la sul pendio,
da rivedere ogni giorno;
ci resta la strada di ieri,
e la fedelta viziata d’un’abitudine
che si trovo bene con noi e rimase, non se ne ando.

_______________________________
Ja, die Frühlinge brauchten dich wohl. Es muteten manche
Sterne dir zu, daß du sie spürtest. Es hob
sich eine Woge heran im Vergangenen, oder
da du vorüberkamst am geöffneten Fenster,
gab eine Geige sich hin. Das alles war Auftrag.
Aber bewältigtest du’s? Warst du nicht immer
noch von Erwartung zerstreut, als kündigte alles
eine Geliebte dir an? (Wo willst du sie bergen,
da doch die großen fremden Gedanken bei dir
aus und ein gehn und öfters bleiben bei Nacht.) Ach, wen vermögen
wir denn zu brauchen? Engel nicht, Menschen nicht,
und die findigen Tiere merken es schon,
daß wir nicht sehr verläßlich zu Haus sind
in der gedeuteten Welt. Es bleibt uns vielleicht
irgend ein Baum an dem Abhang, daß wir ihn täglich
wiedersähen; es bleibt uns die Straße von gestern
und das verzogene Treusein einer Gewohnheit,
der es bei uns gefiel, und so blieb sie und ging nicht.

 

”Natură” e ce vedem,
Dealul, după-amiaza,
Veverița, eclipsa, bondarul,
Ce zic eu! Natură e cerul,
Natură-i ce auzim,
Graurul, marea,
Fulgerul, greierul,
Ce zic eu! Natura e melodie,
Natură e ceea ce știm,
Deși nu e artă s-o spună,
Neputincioasă-i Înțelepciunea
Față de simplitatea ei!

______________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________

“La natura”,
che è ciò che noi vediamo:
la collina, il meriggio, lo scoiattolo,
l’eclisse, il calabrone,
Natura è Paradiso.
Natura è ciò che udiamo:
il fringuello ed il mare
il tuono, il grillo,
Natura è melodia.
Natura è ciò che conosciamo,
ma non sappiamo esprimere:
così impotente la nostra saggezza
contro la sua semplicità.
________________________
“Nature” is what we see—
The Hill—the Afternoon—
Squirrel—Eclipse—the Bumble bee—
Nay—Nature is Heaven—
Nature is what we hear—
The Bobolink—the Sea—
Thunder—the Cricket—
Nay—Nature is Harmony—
Nature is what we know—
Yet have no art to say—
So impotent Our Wisdom is
To her Simplicity.