Guido Gustavo Gozzano, ”Absenţa – L’assenza”

O sărutare. Și e departe. Dispare
în jos, acolo unde se pierde
drumul împădurit care-mi pare
un lung-prelung coridor în verde.
Mă întorc aici unde nu de mult
purta ea frumoasa-i rochie gri:
revăd zăvorul, romanele ei,
acele neînsemnate vestigii …
Mă aplec pe balcon. Îmi așez
obrazul pe balustradă.
Și nu sunt trist. Nu sunt
mai trist. Doară se ntoarce la noapte.
Văd în juru-mi cum vara pleacă.
Și cum pe-o înfocată mușcată
cu fremătândele sale aripe
un fluture uriaș se zbate …
Nesfârșitul albastru al zilei
lucește ca o mătase întinsă;
dar pe senina-i destindere
luna ar vrea deja să revină.
Iazul sclipește. Până și broasca
tace. Dar licărește focul
unui aprins smarald, albastra pâlpâire a pescărușului.
Și nu sunt trist. Dar sunt
uimit când mă uit la grădină …
însă de ce uimit? Nu m-am mai
simțit nicicând așa de copil …
Uimit de ce? De atâtea lucruri.
Florile îmi apar ciudate: și
totuși încă-s mereu trandafirii,
totuși încă-s mereu mușcatele.
-traducere de Catalina Franco
___________________________
Un bacio. Ed è lungi. Dispare
giù in fondo, là dove si perde
la strada boschiva che pare
un gran corridoio nel verde.
Risalgo qui dove dianzi
vestiva il bell’abito grigio:
rivedo l’uncino, i romanzi
ed ogni sottile vestigio…
Mi piego al balcone. Abbandono
la gota sopra la ringhiera.
E non sono triste. Non sono
più triste. Ritorna stasera.
E intanto declina l’estate.
E sopra un geranio vermiglio,
fremendo le ali caudate
si libra un enorme Papilio…
L’azzurro infinito del giorno
è come una seta ben tesa;
ma sulla serena distesa
la luna già pensa al ritorno.
Lo stagno risplende. Si tace
la rana. Ma guizza un bagliore
d’acceso smeraldo, di brace
azzurra: il martin pescatore.
E non sono triste. Ma sono
stupito se guardo il giardino…
stupito di che? non mi sono
sentito mai tanto bambino…
Stupito di che? Delle cose.
I fiori mi paiono strani:
ci sono pur sempre le rose,
ci sono pur sempre i gerani…