Dacă-ți vine să te întinzi,
să nu te miri,
nu fă caz că-s murdare cearșafurile,
nu fă caz că-s ruginite arcurile
în timp ce te faci comod.
Camera-i un cinema-n întuneric
unde se proiectează
o peliculă cenușie-n alb negru.

O încețoșată imagine de trupuri goale
în clipa acelei dulci indolențe
urmând amorului,
când cea mai haină inimă
ajunge să creadă
că fericirea poate dura pentru totdeauna.
______________________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Amano le stanze ombreggiate,
le carte da parati consunte,
le crepe nel soffitto,
le mosche sul cuscino.

Se ti viene la tentazione di allungarti,
non essere sorpreso,
non farai caso alle lenzuola sporche,
al raschio delle molle arrugginite
mentre ti metti comodo.
La stanza è un cinema buio
dove si proietta
una pellicola sgranata in bianco e nero.

Un’immagine sfuocata di corpi svestiti
nel momento della dolce indolenza
che segue all’amore,
quando il più malvagio dei cuori
arriva a credere
che la felicità può durare per sempre.

Madre,
raccogli per me il suono della pioggia sul tetto del nonno
raccontami delle notti in cui scoprii la sete giu per le
scogliere
e di come separasti il fuoco dalla luce
per permetterci d’incontrare i nostri primi demoni.
Ricorda il nostro eterno stare negli angoli della casa
quando ancora piovevano pomeriggi grigi sulla sabbia
e la pioggia ammuffita veniva con Aprile
e ancora non avevo paura.

-traduzione di Alessandro Prusso-
_____________________________________

Madre,
recógeme el sonido de la lluvia en el tejado del abuelo
cuéntame de las noches en que descubrí la sed por los
acantilados
y de cómo desprendiste el fuego de la luz
para permitirnos el encuentro con nuestros primeros
demonios.
Recuerda nuestra estancia eterna en los rincones de la casa
cuando aún llovían tardes grises en la arena
y la lluvia mohosa venía con Abril
y todavía no tenía miedo.

A ars tot focul și-apoi s-a prefăcut înapoi în foc.

Ne împletim inele de flori și ne logodim cu arborii, cu zările și cu-întâia tăcere.

Fiece piatră ne știe așa cum noi știm fiece stea care doarme în apă.

După-amiază ne privesc salcâmii prin geam și sar prin fereastra deschisă, lăsând uitat un buchet cu flori.

Și din nou l-am adus pe imensa câmpie verde pe zeul vesel al viilor, a cărui barbă picură must și-ale cărui picioare aduc aminte de țap, dar a cărui privire-i la fel de dulce și simplă cum e privirea lui Hristos.

Ieri și înainte de ieri, toată noaptea am vrut să numărăm stelele.

Și stelele sunt la fel de multe ca inima noastră și inima noastră e mult mai mult decât toate stelele.
_____________________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Subimos en las alas de las golondrinas para ir a cortar flores en el cielo.

El vieno de verano no tiene secretos para nosotros que caminamos descalzos sobre la paja y hablamos con las cigarras el lenguaje del sol.

El fuego todo se consumió y se convirtió de nuevo en fuego.

Hacemos anillos de flores y nos desposamos con los árboles y con el aire y con el primer silencio.

Cada piedrecita nos conoce como nosotros conocemos cada estrella que duerme en el agua.

En la tarde, las acacias se asoman por nuestras ventanas y saltan a través del marco abierto, dejando olvidado un ramo florido.

De nuevo hemos traído hasta el gran campo verde al alegre dios de los viñedos, de cuya barba gotean mostos y cuyos pies recuerdan al macho cabrío, pero cuya mirada es tan dulce y sencilla como la mirada de Cristo.

Ayer y antes de ayer, toda la noche intentamos contar las estrellas.

Y las estrellas son tantas como nuestro corazón y nuestro corazón es más que todas las estrellas.

numai fireasca distrugere a lemnului, a mobilelor,

a grinzilor de pe tavan, a scărilor, a podelelor,

a tencuielii, uneltelor și perdelelor, a țiglelor –

ruinare lentă, rugină tăcută, în special pe mâini și pe fețe.

Orologiile s-au oprit pe perete – nimeni nu le întoarce;

și dacă stau vreodată în fața lor, nu este ca să văd ora,

ci propriul meu chip se reflectă în cristale,

curios de alb, ca ipsosul, impasibil ca timpul,

dar în adâncimile-i întunecate așteaptă

dincolo de imaginea mea, în dreapta – un bisturiu leneș

ce nu mai deschide vreo rană, nu mai are

nimic de extras – nici frică și nici speranță, nici așteptare nici nerăbdare.
_________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Haría bien en venir de vez en cuando -es algo que me agrada. Aquí

el tiempo transcurre con lentitud; ya nadie viene ni se va,

sólo el habitual deterioro de la madera de los muebles,

de las vigas del techo, de los suelos y las escaleras,

de los enlucidos, los utensilios, las cortinas y los goznes –

deterioro lento, herrumbre silenciosa, sobre todo en las manos y en los rostros.

Los grandes relojes de pared se han detenido -ya nadie les da cuerda;

y si alguna vez me paro frente a ellos, no es para ver la hora,

sino mi propio rostro reflejado en su cristal,

curiosamente blanco, como el yeso, impasible, ajeno al tiempo,

mientras en sus foscas profundidades las agujas detenidas

más allá de mi imagen simulan un bisturí sin movimiento

que no sirve ya para abrir una herida, no tiene

nada que extraerme -miedo o esperanza, espera e impaciencia.

________________________

Νἄρχεστε πότε-πότε· -αὐτό μοῦ δίνει εὐχαρίστηση. Ἐδῶ πέρα

ὁ χρόνος εἶναι ἀργός· τίποτα πιά δέν ἔρχεται ἤ δέ φεύγει,

ἐκτός ἀπ᾽ τή συνηθισμένη αὐτή φθορά στό ξύλο τῶν ἐπίπλων,

στά καρδόνια τῆς στέγης, στά πατώματα, στίς σκάλες,

στούς σοβάδες, στά σκεύη, στίς κουρτίνες, στούς ρεζέδες –

ἀργή φθορά, μιά σιωπηλή σκουριά, προπάντων στά χέρια καί στά πρόσωπα.

Τα μεγάλα ρολόγια στούς τοίχους σταμάτησαν -κανείς δέν τά κουρντίζει·
κι ἄν κάποτε στέκομαι μπροστά τους, δέν εἶναι γιά νά δῶ τήν ὥρα,

μά τό ἴδιο μου τό πρόσωπο καθρεφτισμένο στό γυαλί τους,

περίεργα ἄσπρο, γύψινο, ἀπαθές, σάν ἔξω ἀπ᾽ τό χρόνο,

ἐνῶ στό σκοτεινό τους βάθος οἱ σταμτημένοι δεῖχτες,

πίσω ἀκριβῶς ἀπ᾽ τό εἴδωλό μου, εἶναι ἕνα ἀσάλευτο νυστέρι

πού πιά δέν ἔχει ν᾽ἀνοίξει ἕνα τραῦμα, δέν ἔχει

νά μοῦἀφαιρέσει τίποτα – φόβο ἤἐλπίδα, ἀναμονή κι ἀδημονία.

Fiindcă el știe – Voi
Însă nu.
Și n-o s-o știm
Destul pentru noi.
Așa-i când ești înțelept….

Fulgerul nicicând n-a întrebat un ochi
De ce, când tună, se închide,
Fiindcă știe că nu vorbește.
Și nefiind motive
De vorbă,-i
Preferă pe cei sensibili.

Zorii, domnule, mă obligă –
Fiindcă-s zori – așa că
Văd, așadar,
Că vă iubesc.
______________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________

„Why do I love” You, Sir?
Because—
The Wind does not require the Grass
To answer—Wherefore when He pass
She cannot keep Her place.

Because He knows—and
Do not You—
And We know not—
Enough for Us
The Wisdom it be so—

The Lightning—never asked an Eye
Wherefore it shut—when He was by—
Because He knows it cannot speak—
And reasons not contained—
—Of Talk—
There be—preferred by Daintier Folk—

The Sunrise—Sire—compelleth Me—
Because He’s Sunrise—and I see—
Therefore—Then—
I love Thee—

-In romaneste de Catalina Franco-
___________________________

Ti do me stessa,
le mie notti insonni,
i lunghi sorsi
di cielo e stelle bevuti
sulle montagne,
la brezza dei mari percorsi
verso albe remote.
Ti do me stessa,
il sole vergine dei miei mattini
su favolose rive
tra superstiti colonne
e ulivi e spighe.
Ti do me stessa,
i meriggi
sul ciglio delle cascate,
i tramonti
ai piedi delle statue, sulle colline,
fra tronchi di cipressi animati
di nidi.
E tu accogli la mia meraviglia
di creatura,
il mio tremito di stelo
vivo nel cerchio
degli orizzonti,
piegato al vento
limpido della bellezza:
e tu lascia ch’io guardi questi occhi
che Dio ti ha dati,
cosi densi di cielo
profondi come secoli di luce
inabissati al di la
delle vette.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Quando é que passará esta noite interna, o universo,
E eu, a minha alma, terei o meu dia?
Quando é que despertarei de estar acordado?
Não sei. O sol brilha alto,
Impossível de fitar.
As estrelas pestanejam frio,
Impossíveis de contar.
O coração pulsa alheio,
Impossível de escutar.
Quando é que passará este drama sem teatro,
Ou este teatro sem drama,
E recolherei a casa?
Onde? Como? Quando?
Gato que me fitas com olhos de vida, Quem tens lá no fundo?
É Esse! É esse!
Esse mandará como Josué parar o sol e eu acordarei;
E então será dia.
Sorri, dormindo, minha alma!
Sorri, minha alma: será dia!

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Não consentem os deuses mais que a vida.
Tudo pois refusemos, que nos alce
A irrespiráveis píncaros,
Perenes sem ter flores.
Só de aceitar tenhamos a ciência,
E, enquanto bate o sangue em nossas fontes,
Nem se engelha connosco
O mesmo amor, duremos,
Como vidros, às luzes transparentes
E deixando escorrer a chuva triste,
Só mornos ao sol quente,
E reflectindo um pouco.