Yannis Ritsos, din ”Fedra” – di ”Fedra”

Yannis Ritsos, din ”Fedra” – di ”Fedra”

Te-am rugat să vii. Nu știu cum să încep. Așteptam să cadă noaptea,
să se alungească umbrele în grădină, să intre în casă
siluetele arborilor și ale statuilor, să-mi acopere chipul, mâinile,
să-mi ascundă cuvintele ce, încă nelămurite, totuși șovăie – cele pe care nu le cunosc,
cele intimidându-mă.
Te-am rugat să vii, fără-a gândi, fără să mă previi, fără să te răzgândești, fără să ai timp să respiri,
fără să te îmbăiezi, cu praful ce ți s-a pus pe frumosul tău chip; (Ești roșu, soarele te-a rănit; nu m-ai ascultat,
n-ai purtat inelul ce pentru tine l-am împletit;) și din spinii sălbatici atâta puf ți s-a prins în păr …uite,
ăsta arată ca un smoc de pene – ce ușor e! și acela-mi evocă falca unui animal apocrif – mușcă din bucla ce-ți cade peste sprânceană; – stai, lasă-mă să ți-l iau. S-au mărit zilele;
a venit și căldura prea repede; o simți în țesături, în lemnul din mobile, în propria piele
ca pe o tristă înțelegere
Și bătaia gherghefului
e diferită, nu-i mai ajunge alcovul, vrea a ieși 
afară; să se împrăștie; chiar și eu,
chiar de locuiesc în casa asta, chiar de-mi țin ochii închiși
ca să mă concentrez –
o simt: nu mi-e deajuns; prin pleoape,
de parcă ar fi din cristal, văd ce se întâmplă afară, te văd clar în pădure, îți văd
curba gâtului când bei apă din fântână; Cred că
ne pătrunde ceea ce este-n afară –
îl acceptăm ca soartă –
și deodată ne umplem până la sufocare; înțelegem pustiul de mai înainte; pustiu
ce-i de nesuportat; (Unde să găsești plenitudinea? Sufocarea).
Sfințenia renunțării –
Așa spui? Nu-mi amintesc prea bine; (De privare spuneai sau de negare?)
Cuvinte așa negândite
triumful voinței, spuneai – care voință? Care triumf? –
un triumf crud și de neiertat – un munte întunecat dincolo de-apusul soarelui,
Mai întunecat și decât patul unui nevăzător.
Nu cred în sfințenie
fără păcat; – O numesc slăbiciune, o numesc lașitate;
Ofrandele pentru zei sunt doar pretexte spre-a ocoli suferința;
zeii sunt invizibili; ei nu ne dau dovezi;
– Asta le-o cerem noi;
Nu sfințenia în sine, – doar o umbră ca să ne-ascundem. Știu:
Știu că te iubești în singurătate când ești în fața oglinzii;
Am văzut urmele pe cearșafuri, – le-am mirosit, în clipele-acelea uităm de zei.
______________________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Te pedí que vinieras. No sé cómo empezar. Estoy esperando que caiga la noche,
que se alarguen las sombras en el jardín, que entren en casa
las siluetas de los árboles y de las estatuas, que oculten mi cara, mis manos,
que embocen las palabras que, sin definirse todavía, titubean -ésas que no conozco,
ésas que me intimidan.
Te pedí que vinieras sin pensarlo, sin prevenirte, sin dejarte tomar aliento,
sin que hubieras podido darte un baño, con el polvo aún prendido
a la belleza de tu rostro; (estás rojo, te lastimó el sol; no me hiciste caso,
no te pusiste el anillo que trencé para ti;) y cuánta pelusa
de las espinas silvestres llevas en el pelo…
Mira,
esto parece una bola de plumas -¡qué ligero! y aquello
evoca la pequeña mandíbula de un animal apócrifo -muerde el rizo
que te cae sobre la ceja; -espera, déjame quitártelo. Se han hecho más largos los días;
llegó pronto el calor; lo percibes en los tejidos, en la madera de los muebles, en tu propia piel
como una triste tregua.
El golpeteo del telar
es disparejo, no le basta con la alcoba, sale a la calle-
todo tiende hacia fuera; se extiende; incluso yo
pese a que vivo dentro de esta casa, pese a que mantengo los ojos cerrados
para concentrarme -lo percibo: no me basta conmigo misma; a través de mis párpados,
como si fuesen de cristal, veo lo que pasa fuera, te veo nítidamente en el bosque, veo
la curva de tu cuello cuando bebes agua de la fuente; yo creo que
lo exterior va penetrando en nosotros -lo aceptamos como al destino-
y de pronto nos llenamos hasta la asfixia; entendemos el vacío anterior; un vacío
que ya no es soportable; (¿dónde encontrar la plenitud? Asfixia).
La santidad de la privación –
¿así decías? No recuerdo bien; (¿de la privación decías o de la negación?)
Qué palabras tan irreflexivas-
el triunfo de la voluntad, decías -¿qué voluntad? ¿qué triunfo?-
un triunfo cruel, imperdonable -un oscurísimo monte más allá del ocaso,
más oscuro que el camastro de un ciego.
No creo en la santidad
sin el pecado; -la llamo flaqueza, la llamo cobardía;-
las ofrendas a los dioses no son sino un pretexto para evitar el sufrimiento;-
son invisibles los dioses; no dan pruebas; -acaso eso es lo que pedimos;
no la santidad en sí, -sólo una sombra para ocultarnos. Lo sé:
sé que te amas en solitario cuando estás frente al espejo;
vi los rastros en tus sábanas, los olí, -en esos momentos olvidamos a los dioses.
__________________________
-Traducere Selma Ancira-

 
 
 
 

Charles Simic, ” Paturi desfăcute – Letti disfatti ”

Charles Simic, ” Paturi desfăcute – Letti disfatti ”

Adoră camerele umbrite,
tapetele uzate,
fisurile din tavan,
țânțarii pe pernă.

Dacă-ți vine să te întinzi,
să nu te miri,
nu fă caz că-s murdare cearșafurile,
nu fă caz că-s ruginite arcurile
în timp ce te faci comod.
Camera-i un cinema-n întuneric
unde se proiectează
o peliculă cenușie-n alb negru.

O încețoșată imagine de trupuri goale
în clipa acelei dulci indolențe
urmând amorului,
când cea mai haină inimă
ajunge să creadă
că fericirea poate dura pentru totdeauna.
______________________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Amano le stanze ombreggiate,
le carte da parati consunte,
le crepe nel soffitto,
le mosche sul cuscino.

Se ti viene la tentazione di allungarti,
non essere sorpreso,
non farai caso alle lenzuola sporche,
al raschio delle molle arrugginite
mentre ti metti comodo.
La stanza è un cinema buio
dove si proietta
una pellicola sgranata in bianco e nero.

Un’immagine sfuocata di corpi svestiti
nel momento della dolce indolenza
che segue all’amore,
quando il più malvagio dei cuori
arriva a credere
che la felicità può durare per sempre.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Andrea Cote, ”Teamă – Paura – Miedo“

Andrea Cote, ”Teamă – Paura – Miedo“

Mamă,
adună-mi sunetul ploii pe acoperișul bunicului
povestește-mi despre nopțile când ai descoperit aici pe pe stânci
setea
și despre cum despărțeai lumina de foc
ca să ne putem întâlni primii noștri demoni.
Amintește-ne de veșnicul neastâmpăr prin toată casa
când în după-amiezi cenușii nu se mai oprea ploaia
iar ploaia mucegăită ajungea odată cu-aprilie
și încă nu mi-era teamă.
_________________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________________

Madre,
raccogli per me il suono della pioggia sul tetto del nonno
raccontami delle notti in cui scoprii la sete giu per le
scogliere
e di come separasti il fuoco dalla luce
per permetterci d’incontrare i nostri primi demoni.
Ricorda il nostro eterno stare negli angoli della casa
quando ancora piovevano pomeriggi grigi sulla sabbia
e la pioggia ammuffita veniva con Aprile
e ancora non avevo paura.

-traduzione di Alessandro Prusso-
_____________________________________

Madre,
recógeme el sonido de la lluvia en el tejado del abuelo
cuéntame de las noches en que descubrí la sed por los
acantilados
y de cómo desprendiste el fuego de la luz
para permitirnos el encuentro con nuestros primeros
demonios.
Recuerda nuestra estancia eterna en los rincones de la casa
cuando aún llovían tardes grises en la arena
y la lluvia mohosa venía con Abril
y todavía no tenía miedo.

Este posibil ca imaginea să conţină: în aer liber

Yannis Ritsos, ”Visul unei după – amiezi de vară – Sueño de un medio día de verano”

Yannis Ritsos, ”Visul unei după – amiezi de vară – Sueño de un medio día de verano”

Pe aripi de rândunele ne ridicăm spre-a ne duce să tăiem flori de pe ceruri.

Pentru noi vara nu are taine, noi
care desculți pe paie umblăm și vorbim cu greierii în limba soarelui.

A ars tot focul și-apoi s-a prefăcut înapoi în foc.

Ne împletim inele de flori și ne logodim cu arborii, cu zările și cu-întâia tăcere.

Fiece piatră ne știe așa cum noi știm fiece stea care doarme în apă.

După-amiază ne privesc salcâmii prin geam și sar prin fereastra deschisă, lăsând uitat un buchet cu flori.

Și din nou l-am adus pe imensa câmpie verde pe zeul vesel al viilor, a cărui barbă picură must și-ale cărui picioare aduc aminte de țap, dar a cărui privire-i la fel de dulce și simplă cum e privirea lui Hristos.

Ieri și înainte de ieri, toată noaptea am vrut să numărăm stelele.

Și stelele sunt la fel de multe ca inima noastră și inima noastră e mult mai mult decât toate stelele.
_____________________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Subimos en las alas de las golondrinas para ir a cortar flores en el cielo.

El vieno de verano no tiene secretos para nosotros que caminamos descalzos sobre la paja y hablamos con las cigarras el lenguaje del sol.

El fuego todo se consumió y se convirtió de nuevo en fuego.

Hacemos anillos de flores y nos desposamos con los árboles y con el aire y con el primer silencio.

Cada piedrecita nos conoce como nosotros conocemos cada estrella que duerme en el agua.

En la tarde, las acacias se asoman por nuestras ventanas y saltan a través del marco abierto, dejando olvidado un ramo florido.

De nuevo hemos traído hasta el gran campo verde al alegre dios de los viñedos, de cuya barba gotean mostos y cuyos pies recuerdan al macho cabrío, pero cuya mirada es tan dulce y sencilla como la mirada de Cristo.

Ayer y antes de ayer, toda la noche intentamos contar las estrellas.

Y las estrellas son tantas como nuestro corazón y nuestro corazón es más que todas las estrellas.

Nu este disponibilă nicio descriere pentru fotografie.

Yannis Ritsos, din ”Ismena – Ismene – Ισμήνη”

Yannis Ritsos, din ”Ismena – Ismene – Ισμήνη”

Vin din când în când pe aici – e ceva ce mă încântă. Aici

timpul trece încet; Nimeni nu vine și nimeni nu nu se duce

numai fireasca distrugere a lemnului, a mobilelor,

a grinzilor de pe tavan, a scărilor, a podelelor,

a tencuielii, uneltelor și perdelelor, a țiglelor –

ruinare lentă, rugină tăcută, în special pe mâini și pe fețe.

Orologiile s-au oprit pe perete – nimeni nu le întoarce;

și dacă stau vreodată în fața lor, nu este ca să văd ora,

ci propriul meu chip se reflectă în cristale,

curios de alb, ca ipsosul, impasibil ca timpul,

dar în adâncimile-i întunecate așteaptă

dincolo de imaginea mea, în dreapta – un bisturiu leneș

ce nu mai deschide vreo rană, nu mai are

nimic de extras – nici frică și nici speranță, nici așteptare nici nerăbdare.
_________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Haría bien en venir de vez en cuando -es algo que me agrada. Aquí

el tiempo transcurre con lentitud; ya nadie viene ni se va,

sólo el habitual deterioro de la madera de los muebles,

de las vigas del techo, de los suelos y las escaleras,

de los enlucidos, los utensilios, las cortinas y los goznes –

deterioro lento, herrumbre silenciosa, sobre todo en las manos y en los rostros.

Los grandes relojes de pared se han detenido -ya nadie les da cuerda;

y si alguna vez me paro frente a ellos, no es para ver la hora,

sino mi propio rostro reflejado en su cristal,

curiosamente blanco, como el yeso, impasible, ajeno al tiempo,

mientras en sus foscas profundidades las agujas detenidas

más allá de mi imagen simulan un bisturí sin movimiento

que no sirve ya para abrir una herida, no tiene

nada que extraerme -miedo o esperanza, espera e impaciencia.

________________________

Νἄρχεστε πότε-πότε· -αὐτό μοῦ δίνει εὐχαρίστηση. Ἐδῶ πέρα

ὁ χρόνος εἶναι ἀργός· τίποτα πιά δέν ἔρχεται ἤ δέ φεύγει,

ἐκτός ἀπ᾽ τή συνηθισμένη αὐτή φθορά στό ξύλο τῶν ἐπίπλων,

στά καρδόνια τῆς στέγης, στά πατώματα, στίς σκάλες,

στούς σοβάδες, στά σκεύη, στίς κουρτίνες, στούς ρεζέδες –

ἀργή φθορά, μιά σιωπηλή σκουριά, προπάντων στά χέρια καί στά πρόσωπα.

Τα μεγάλα ρολόγια στούς τοίχους σταμάτησαν -κανείς δέν τά κουρντίζει·
κι ἄν κάποτε στέκομαι μπροστά τους, δέν εἶναι γιά νά δῶ τήν ὥρα,

μά τό ἴδιο μου τό πρόσωπο καθρεφτισμένο στό γυαλί τους,

περίεργα ἄσπρο, γύψινο, ἀπαθές, σάν ἔξω ἀπ᾽ τό χρόνο,

ἐνῶ στό σκοτεινό τους βάθος οἱ σταμτημένοι δεῖχτες,

πίσω ἀκριβῶς ἀπ᾽ τό εἴδωλό μου, εἶναι ἕνα ἀσάλευτο νυστέρι

πού πιά δέν ἔχει ν᾽ἀνοίξει ἕνα τραῦμα, δέν ἔχει

νά μοῦἀφαιρέσει τίποτα – φόβο ἤἐλπίδα, ἀναμονή κι ἀδημονία.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Emily Dickinson, ”„De ce vă iubesc”, Domnule? – ”Why do I love” You, Sir?”

Emily Dickinson, ”„De ce vă iubesc”, Domnule? – ”Why do I love” You, Sir?”

„De ce vă iubesc”, Domnule?
Fiindcă
Vântul de iarbă n-are nevoie
Ca să răspundă. De aceea când trece
Nu-și poate păstra locul.

Fiindcă el știe – Voi
Însă nu.
Și n-o s-o știm
Destul pentru noi.
Așa-i când ești înțelept….

Fulgerul nicicând n-a întrebat un ochi
De ce, când tună, se închide,
Fiindcă știe că nu vorbește.
Și nefiind motive
De vorbă,-i
Preferă pe cei sensibili.

Zorii, domnule, mă obligă –
Fiindcă-s zori – așa că
Văd, așadar,
Că vă iubesc.
______________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________

„Why do I love” You, Sir?
Because—
The Wind does not require the Grass
To answer—Wherefore when He pass
She cannot keep Her place.

Because He knows—and
Do not You—
And We know not—
Enough for Us
The Wisdom it be so—

The Lightning—never asked an Eye
Wherefore it shut—when He was by—
Because He knows it cannot speak—
And reasons not contained—
—Of Talk—
There be—preferred by Daintier Folk—

The Sunrise—Sire—compelleth Me—
Because He’s Sunrise—and I see—
Therefore—Then—
I love Thee—

Este posibil ca imaginea să conţină: unul sau mai mulţi oameni, oameni în picioare, pantofi şi în aer liber

Antonia Pozzi, ”Frumusețe”-”Bellezza”

Antonia Pozzi, ”Frumusețe”-”Bellezza”

Mă dăruiesc pe mine,
nopțile mele nedormite,
hăurile
cerului și stelele băute
pe munți,
boarea mărilor
spre albele depărtări.
Mă dăruiesc pe mine,
soarele pur al dimineților mele
pe tărâm de poveste
printre coloane antice
și măslini și câmpii.
Mă dăruiesc pe mine,
Amiezi
pe sprânceana cascadei,
apusuri
la poala statuilor, sus pe colina
cu trunchiuri de chiparoși
însuflețiți de cuiburi.
Tu primește făptura mea
de minune,
tremurul meu de tulpină
vie în cerc
de-orizonturi,
închinându-se vântului
limpede al frumuseții:
tu lasă-mă să mă uit la ochii aceștia
dăruiți ție de Dumnezeu,
de cerurile toate plini
adânci ca vecii de lumină
pierdute-n tării.

-In romaneste de Catalina Franco-
___________________________

Ti do me stessa,
le mie notti insonni,
i lunghi sorsi
di cielo e stelle bevuti
sulle montagne,
la brezza dei mari percorsi
verso albe remote.
Ti do me stessa,
il sole vergine dei miei mattini
su favolose rive
tra superstiti colonne
e ulivi e spighe.
Ti do me stessa,
i meriggi
sul ciglio delle cascate,
i tramonti
ai piedi delle statue, sulle colline,
fra tronchi di cipressi animati
di nidi.
E tu accogli la mia meraviglia
di creatura,
il mio tremito di stelo
vivo nel cerchio
degli orizzonti,
piegato al vento
limpido della bellezza:
e tu lascia ch’io guardi questi occhi
che Dio ti ha dati,
cosi densi di cielo
profondi come secoli di luce
inabissati al di la
delle vette.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, cadru apropiat

Fernando Pessoa, ”Magnificat”-”Magnificat”

Fernando Pessoa, ”Magnificat”-”Magnificat”

Când va trece astă noapte
lăuntrică, o, univers,
Iar eu, suflet al meu, o să-mi aflu ziua?
Când din veghe o să mă deștept ?
Nu știu. Soarele străluce-n înalt,
A-l privi mi-e cu neputință.
Stelele rece clipesc,
A le număra mi-e cu neputință.
Inima-mi bate străină,
S-o ascult mi-e cu neputință.
Când, cum va trece drama asta fără de teatru,
Sau teatrul ăsta fără de dramă,
Să-mi pot afla casa?
Unde? Cum? Când?
Pisică ce cu ochii vieții la mine privești, pe cine-ascunzi în adânc?
E acela! E acela!
Acela va porunci precum Ioșua să steie soarele, iar eu mă voi fi trezit;
Iar atunci va fi zi.
Zâmbește în somn, sufletul meu!
Zâmbește, sufletul meu, va fi zi!

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Quando é que passará esta noite interna, o universo,
E eu, a minha alma, terei o meu dia?
Quando é que despertarei de estar acordado?
Não sei. O sol brilha alto,
Impossível de fitar.
As estrelas pestanejam frio,
Impossíveis de contar.
O coração pulsa alheio,
Impossível de escutar.
Quando é que passará este drama sem teatro,
Ou este teatro sem drama,
E recolherei a casa?
Onde? Como? Quando?
Gato que me fitas com olhos de vida, Quem tens lá no fundo?
É Esse! É esse!
Esse mandará como Josué parar o sol e eu acordarei;
E então será dia.
Sorri, dormindo, minha alma!
Sorri, minha alma: será dia!

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, interior

Fernando Pessoa, ”Nu ne-îngaduie zeii nimic mai mult decât viață”-”The gods grant nothing more than life”

Fernando Pessoa, ”Nu ne-îngaduie zeii nimic mai mult decât viață”-”The gods grant nothing more than life”

Nu ne-îngaduie zeii nimic mai mult decât viață,
Să respingem, deci, tot ce ne poartă
Spre culmi de nerespirat,
Veșnice dar fără flori.
Tot ce-avem nevoie să acceptăm e că știm,
Și, cât timp sângele bate-în vinele noastre,
Cât timp nu seacă în noi
Dragostea însăși, atunci încă trăim,
Ca luminoase vitralii,
Transparente în lumină,
Lăsând ploaia tristă să curgă pe ele,
Calde în fierbintele soare,
Și reflectând puțin.

-traducere de Catalina Franco-
______________________________

Não consentem os deuses mais que a vida.
Tudo pois refusemos, que nos alce
A irrespiráveis píncaros,
Perenes sem ter flores.
Só de aceitar tenhamos a ciência,
E, enquanto bate o sangue em nossas fontes,
Nem se engelha connosco
O mesmo amor, duremos,
Como vidros, às luzes transparentes
E deixando escorrer a chuva triste,
Só mornos ao sol quente,
E reflectindo um pouco.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană

Yannis Ritsos, ”Cuvântul carnal – Parola Carnale – Σάρκινος λόγος”

Yiannis Ritsos, ”Cuvântul carnal – Parola Carnale –
Σάρκινος λόγος”

10

Toate trupurile pe care eu le-am atins, le-am văzut, le-am avut, le-am vizat, toate
sunt adunate în trupul tău. O, tu, carnală Diotima
din marele grecilor simpozion.
Duse sunt flautistele, duși sunt filosofii, poeții. Deja dorm frumoșii efebi,
departe, în alcovul lunii. Te afli doar tu
în rugăciunea ce înalț. O albă sandală
cu lungi șireturi albe e prinsă-n piciorul scaunului. Ești uitarea totală;
ești amintirea totală. Ești toată numai fragilitate. Se face ziuă.
Pietrele aruncă cărnoase smochine de India. Un soare roz
e țintuit pe mare la Monemvasià. Pe pavimentul de marmură
plin de mucuri strivite, prin ace de pin amestecate cu buchete de iasomie,
ni se dizolvă unite umbrele. O, carnală Diotima,
tu care m-ai născut, pe care eu am născut-o, a venit ceasul
să naștem faptele și poezia, să ieșim între oameni. Și, neîndoios, nu uita,
când mergi la piață, să cumperi destule mere, nu din aurul Hesperidelor, ci din cele mari roșii,
în al căror miez proaspăt, când îți înfigi minunații tăi dinți,
rămâne pecetluit, ca veșnicia pe cărți, plin de viață, surâsul tău.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________________

Tutti i corpi che ho toccato, che ho visto, che ho preso, che ho sognato, tutti
sono addensati nel tuo corpo. O, tu carnale Diotima
nel gran simposio dei Greci. Se ne sono andate le flautiste,
se ne sono andati filosofi e poeti. I begli efebi dormono già
lontano, nei dormitori della luna. Tu sei sola
nella preghiera che levo. Un sandalo bianco
dai lunghi lacci bianchi è legato alla gamba della sedia. Sei l’oblio assoluto;
sei il ricordo assoluto. Sei la non incrinata fragilità. Fa giorno.
Fichi d’India carnosi scagliati dalle rocce. Un sole rosa
immobile sul mare di Monemvasià. La nostra duplice ombra
si dissolve alla luce sul pavimento di marmo pieno di sigarette calpestate,
coi mazzetti di gelsomini infilati negli aghi di pino. O, carnale Diotima,
tu che mi hai partorito e che ho partorito, è ora
che partoriamo azioni e poesie, che usciamo nel mondo. Davvero, non scordare
quando vai al mercato di comprare mele in abbondanza,
non quelle d’oro delle Esperidi, ma quelle grosse e rosse, che quando affondi
nella polpa croccante i tuoi splendidi denti resta impresso,
come un’eternità sui libri, pieno di vita il tuo sorriso.

-Traduzione di Nicola Crocetti-
–––––––––––––––––––
Ὅλα τά σώματα πού ἄγγιξα, πού είδα, πού πῆρα, πού ὀνειρεύτηϰα, ὅλα
πυϰνωμένα στό σῶμα σου. Ὤ, σάρϰινη ἐσύ Διοτίμα,
στό μεγάλο συμιπόσιο τῶν Ἑλλήνων. Οἱ αὐλητρίδες φύγαν,
οἱ παητές ϰ’ οἱ φιλόσοφοι φύγαν. Οἱ ὡραῖοι ἔφηβοι ϰοιμοῦνται ϰιόλας
μαϰριά, στά. ὑπνοδωμάτια τοῦ φεγγαριοῦ. Εἷσαι μόνη
μέσα στήν ὑψωμένη προσευχή μου. Ἕνα ἄσπρο σανδάλι
μέ ἅσπρες μαϰριές ταινίες εἶναι δέμένο στό πόδι τῆς ϰαρέϰλας. Εἷσαι. ἡ ἀπόλυτη λήθη·
εἶσαι ἡ ἀπόλυτη μνήμη. Εἷσαι τό ἀράγιστο εὔθραυστο. Χαράζει.
Φραγϰοσυιϰαές σαρϰώδεις ἐϰτινάσσονται ἀπ’ τούς βράχους. Ἕνας ρόδινος ἥλιος
ἀϰινητεῖ πάνω ἀπ’ τή θάλασσα τῆς Μονοβάσιας. Ὁ διπλός μας ἴσϰιος
διαλύεται ἀπ’ τό φῶς στό μαρμάρινο δάπεδο μέ τά πολλά πατημένα τσιγάρα,
μέ τίς μιϰρές ἀνθοδέσμες γιασεμιά ϰαρφιτσωμένα σέ πευϰοβελόνες. Ὤ, σάρϰινη Διοτίμα,
ἐσύ πού μέ γέννησες ϰαί πού σ’ ἔχω γεννήσει, εἶναι ἡ ὥρα
νά γεννήσουμε πράξεις ϰαί ποιήματα, νά βγοῦμε στόν ϰόσμο. Κι ἀλήθεια, μήν ξεχάσεις,
ὅταν θά βγεῖς στήν Ἀγορά, ν’ ἀγοράσεις ἄφθονα μῆλα,
ὄχι τῶν Ἑσπερίδων τά χρυσά, μά τά ϰόϰϰινα ἐϰεῖνα τά μεγάλα, πού, ὅταν μπήγεις
στήν ϰρουστή σάρϰα τους τ’ ἀπαστράπτοντα δόντια σου, μένει ϰαθηλωένο,
σάν μία αἰωνιόιτεητοί πάνω ἀπό τά βιβλία, τό ζωιϰό χαμόγελό σου.

Este posibil ca imaginea să conţină: 1 persoană, în aer liber