Yannis Ritsos, din ”Fedra” – di ”Fedra”
Te-am rugat să vii. Nu știu cum să încep. Așteptam să cadă noaptea,
să se alungească umbrele în grădină, să intre în casă
siluetele arborilor și ale statuilor, să-mi acopere chipul, mâinile,
să-mi ascundă cuvintele ce, încă nelămurite, totuși șovăie – cele pe care nu le cunosc,
cele intimidându-mă.
Te-am rugat să vii, fără-a gândi, fără să mă previi, fără să te răzgândești, fără să ai timp să respiri,
fără să te îmbăiezi, cu praful ce ți s-a pus pe frumosul tău chip; (Ești roșu, soarele te-a rănit; nu m-ai ascultat,
n-ai purtat inelul ce pentru tine l-am împletit;) și din spinii sălbatici atâta puf ți s-a prins în păr …uite,
ăsta arată ca un smoc de pene – ce ușor e! și acela-mi evocă falca unui animal apocrif – mușcă din bucla ce-ți cade peste sprânceană; – stai, lasă-mă să ți-l iau. S-au mărit zilele;
a venit și căldura prea repede; o simți în țesături, în lemnul din mobile, în propria piele
ca pe o tristă înțelegere
Și bătaia gherghefului
e diferită, nu-i mai ajunge alcovul, vrea a ieși
afară; să se împrăștie; chiar și eu,
chiar de locuiesc în casa asta, chiar de-mi țin ochii închiși
ca să mă concentrez –
o simt: nu mi-e deajuns; prin pleoape,
de parcă ar fi din cristal, văd ce se întâmplă afară, te văd clar în pădure, îți văd
curba gâtului când bei apă din fântână; Cred că
ne pătrunde ceea ce este-n afară –
îl acceptăm ca soartă –
și deodată ne umplem până la sufocare; înțelegem pustiul de mai înainte; pustiu
ce-i de nesuportat; (Unde să găsești plenitudinea? Sufocarea).
Sfințenia renunțării –
Așa spui? Nu-mi amintesc prea bine; (De privare spuneai sau de negare?)
Cuvinte așa negândite
triumful voinței, spuneai – care voință? Care triumf? –
un triumf crud și de neiertat – un munte întunecat dincolo de-apusul soarelui,
Mai întunecat și decât patul unui nevăzător.
Nu cred în sfințenie
fără păcat; – O numesc slăbiciune, o numesc lașitate;
Ofrandele pentru zei sunt doar pretexte spre-a ocoli suferința;
zeii sunt invizibili; ei nu ne dau dovezi;
– Asta le-o cerem noi;
Nu sfințenia în sine, – doar o umbră ca să ne-ascundem. Știu:
Știu că te iubești în singurătate când ești în fața oglinzii;
Am văzut urmele pe cearșafuri, – le-am mirosit, în clipele-acelea uităm de zei.
______________________________
-traducere de Catalina Franco-
______________________________
Te pedí que vinieras. No sé cómo empezar. Estoy esperando que caiga la noche,
que se alarguen las sombras en el jardín, que entren en casa
las siluetas de los árboles y de las estatuas, que oculten mi cara, mis manos,
que embocen las palabras que, sin definirse todavía, titubean -ésas que no conozco,
ésas que me intimidan.
Te pedí que vinieras sin pensarlo, sin prevenirte, sin dejarte tomar aliento,
sin que hubieras podido darte un baño, con el polvo aún prendido
a la belleza de tu rostro; (estás rojo, te lastimó el sol; no me hiciste caso,
no te pusiste el anillo que trencé para ti;) y cuánta pelusa
de las espinas silvestres llevas en el pelo…
Mira,
esto parece una bola de plumas -¡qué ligero! y aquello
evoca la pequeña mandíbula de un animal apócrifo -muerde el rizo
que te cae sobre la ceja; -espera, déjame quitártelo. Se han hecho más largos los días;
llegó pronto el calor; lo percibes en los tejidos, en la madera de los muebles, en tu propia piel
como una triste tregua.
El golpeteo del telar
es disparejo, no le basta con la alcoba, sale a la calle-
todo tiende hacia fuera; se extiende; incluso yo
pese a que vivo dentro de esta casa, pese a que mantengo los ojos cerrados
para concentrarme -lo percibo: no me basta conmigo misma; a través de mis párpados,
como si fuesen de cristal, veo lo que pasa fuera, te veo nítidamente en el bosque, veo
la curva de tu cuello cuando bebes agua de la fuente; yo creo que
lo exterior va penetrando en nosotros -lo aceptamos como al destino-
y de pronto nos llenamos hasta la asfixia; entendemos el vacío anterior; un vacío
que ya no es soportable; (¿dónde encontrar la plenitud? Asfixia).
La santidad de la privación –
¿así decías? No recuerdo bien; (¿de la privación decías o de la negación?)
Qué palabras tan irreflexivas-
el triunfo de la voluntad, decías -¿qué voluntad? ¿qué triunfo?-
un triunfo cruel, imperdonable -un oscurísimo monte más allá del ocaso,
más oscuro que el camastro de un ciego.
No creo en la santidad
sin el pecado; -la llamo flaqueza, la llamo cobardía;-
las ofrendas a los dioses no son sino un pretexto para evitar el sufrimiento;-
son invisibles los dioses; no dan pruebas; -acaso eso es lo que pedimos;
no la santidad en sí, -sólo una sombra para ocultarnos. Lo sé:
sé que te amas en solitario cuando estás frente al espejo;
vi los rastros en tus sábanas, los olí, -en esos momentos olvidamos a los dioses.
__________________________
-Traducere Selma Ancira-