Maria do Rosário Pedreira, ”Păzește acuma tu – Custodisci ora tu – Guarda tu agora ”
Păzește acuma tu tot ce eu
am pierdut, deodată,
poate pentru totdeauna – casa, mirosul cărților,
răsuflarea blândă a timpului, cuvintele, adevărul,
paturi nestrânse pe undeva dimineața,
refugiul trupului agitat în somnul său.
Păzește-l
cu seninătate și fără grabă, așa cum eu n-am știut nicicând.
Și apără-l de iernile toate – de străzile
noroioase, de vocile reci. Mângâie tu
rănile lui încet, cu mâinile și cu buzele,
să nu mai sângereze vreodată. Și noaptea ascultă
răsuflarea lui fierbinte și gâfâind
în cadența viselor, locul unde se ascund
spaime ascunse, dorințe.
Nu-l lăsa nicicând să se asculte pe sine în ceea ce-și spune
înainte de a adormi. Și, după ce aștepți,
în întunericul încăperii, lasă-l să te îmbrățișeze el,
chiar dacă nu ți-a spus nicicând că dorește.
Trezește-te tu mai întâi și privește-l în lumina albastră
pe care zilele o aduc acasă când sunt senine.
Și nu-l întreba nimic dimineața – diminețile îi aparțin;
lasă-l să ude florile de pe balcon și ieși,
treci strada cât mai e soare. Astfel,
va fi mereu soare și-o să-l păstrezi pentru totdeauna,
așa cum, pentru totdeauna, eu îl voi pierde, deodată,
pentru că nu am făcut acest lucru.
_________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________
Custodisci ora tu quello che io, improvvisamente, ho perso
forse per sempre – la casa e l’odore dei libri,
il dolce respiro del tempo, parole, il vero,
letti disfatti da qualche parte di mattina,
il rifugio di un corpo agitato nel suo sonno. Custodiscilo
serenamente e senza fretta, come io non ho mai saputo.
E proteggilo da tutti gli inverni – dalle strade
di fango e dalle voci più fredde. Accarezza
le sue ferite lentamente, con le mani e le labbra,
perché mai sanguinino. E ascolta, di notte,
il suo respiro ardente e ansimante
nel succedersi cadenzato dei sogni, che è dove nasconde
i più nascosti timori e desideri.
Non lasciare mai che si ascolti da solo nel suo parlare
prima di addormentarsi. E dopo attendi che,
nel buio della stanza, sia lui ad abbracciarti,
anche se non ti ha mai rivelato una sola volta che lo voleva.
Svegliati prima e indugia a guardarlo nella luce azzurra
che i giorni portano alla casa quando sono tranquilli.
E non chiedergli niente di mattina – le mattine gli appartengono;
lascialo a innaffiare i fiori sul balcone ed esci,
attraversa la strada finché c’è ancora il sole. E cosi
ci sarà sempre il sole e per sempre lo terrai,
come per sempre l’avrò perso io, improvvisamente,
per non aver fatto cosi.
__________________________
Guarda tu agora o que eu, subitamente, perdi
talvez para sempre ― a casa e o cheiro dos livros,
a suave respiração do tempo, palavras, a verdade,
camas desfeitas algures pela manhã,
o abrigo de um corpo agitado no seu sono.
Guarda-o
serenamente e sem pressa, como eu nunca soube.
E protege-o de todos os invernos ― dos caminhos
de lama e das vozes mais frias. Afaga-lhe
as feridas devagar, com as mãos e os lábios,
para que jamais sangrem. E ouve, de noite,
a sua respiração cálida e ofegante
no compasso dos sonhos, que é onde esconde
os mais escondidos medos e anseios.
Não deixes nunca que se ouça sozinho no que diz
antes de adormecer. E depois aguarda que,
na escuridão do quarto, seja ele a abraçar-te,
ainda que não te tenha revelado uma só vez o que queria.
Acorda mais cedo e demora-te a olhá-lo à luz azul
que os dias trazem à casa quando são tranquilos.
E nada lhe peças de manhã ― as manhãs pertencem-lhe;
deixa-o a regar os vasos na varanda e sai,
atravessa a rua enquanto ainda houver sol.
E assim
haverá sempre sol e para sempre o terás,
como para sempre o terei perdido eu, subitamente,
por assim não ter feito.
Emily Dickinson, ”Dacă durerea – Se tutti i dolori – If all the griefs”
catalinafrancoblog 