Mulțimea se oprește.
Casele indiferente
gravează cerul în juru-le.

Vibrează o voce barbară.

Iată cum viața mea
s-a spart de pământ ca o sticlă.
Oboseala de mai înainte
dispare-n vârtejul sunetului.
Zadarnic – rămâne sufletul.
Iar notele, tot mai tare și parcă
răsucite, se tot agață de aer.

Și e chiar glasul meu
în ecoul acela al nopții.
În sufletul meu pierdut
își cântă sus, tot mai sus solitudinea,
cântecul lui însetat de viață.
Când fuge oboseala,
pentru o clipă trăiesc
doar pentru acel țipăt modulat, exultant.
Întregul meu suflet
se înfioară și tremură

și se-abandonează
saxofonului răgușit.
E o femeie la mila
unui iubit, o frunză-n
vânt, o minune
în muzica asta.

Prea repede – clipa fugară.
Vocea supraumană,
i-atât de barbară-n tristețea ei solitară,
încât ridic capul,
ca un prieten, nebun de bucurie,
piere-n vârtejul zgomotului.
Zgomotele se revarsă
în licăr de lumini.

Mă întorc solitar din plimbare,
de mine aproape-am uitat.
Casele mari apasă din ceruri.
Cu ochii lor de ferestre goale,
La mine privesc trecătorii.

-traducere de Catalina Franco-
_______________________

Fragorosa sul viale
ecco a un tratto l’orchestra si spegne.
Sull’orchestra in sordina,
canta spiegato un saxofono rauco.

Fin la folla si arresta.
Le case indifferenti
gràvano il cielo intorno.

Vibra la voce barbara.

Ecco che la mia vita
s’è frantumata a terra come un vetro.
La stanchezza che prima la reggeva
è scomparsa nel vortice del suono.
Resta l’anima inutile.
E le note si afferrano più acute
nell’aria, contorcendosi.

È la mia voce stessa
che echeggia questa notte.
Nell’anima smarrita
canta alto, altissimo la solitudine
una canzone ubriaca della vita.
La stanchezza fuggita,
non vivo per un attimo che all’urlo
modulato, esultante.
Tutta l’anima mia
rabbrividisce e trema e s’abbandona
al saxofono rauco.
È una donna in balìa
di un amante, una foglia
dentro il vento, un miracolo,
una musica anch’essa.

Rapido, troppo rapido l’istante.
La voce sovrumana,
barbara di dolcezza solitaria,
che a sollevarmi il capo,
come un amico, impazziva di gioia,
è scomparsa nel gorgo del frastuono.
Da ogni parte riscoppiano i fragori
sprizzando nelle luci.

Io torno a camminare solitario
e quasi m’abbandono.
Dal cielo pesano le case enormi.
E i passanti mi guardano, con occhi
come vuote finestre.