Mariangela Gualtieri, ”Monologul lui Nu știu – Monologo del Non so”

Nu știu dacă viața asta a mea se întinde

pe o văgăună goală. Nu știu dacă tăcerea ce-o caut

e împletită-n substanța mea moale.
Nu știu de este ce caut și ce-am căutat
și o să caut, nu știu dacă ceea caut
e o insultă adusă acelui gol.
Nu știu dacă faptul de a nu avea
o pereche de aripi e premiu ori e pedeapsă,
nu știu dacă butoiul de pulbere
al neliniștirilor mele e un tron
unde, amenințată, m-așez, dacă fuga
în izbucniri regulate mă zgândărește,

iar visul copilăresc al zborului e o poticnire
de înger, de înger bufon ce
vrea ca eu să mă împiedec.

Nu știu dacă dragostea e război ori e armistițiu,

nu știu dac-abandonul iubirii
e-o lege pe care viața o coase spre
broderia finală. Nu știu
ce să fac cu toți dușmanii care m-apasă,
nu știu ce să fac azi cu astăzi
așa că nedumerită, l-atârn între degete
nu știu a vorbi despre tot ce simt
în adâncu-mi, nu știu a vorbi
despre ființa aceea ce intră în viețile
altora.

Nu știu – poate nici nu vreau –
să mă predau

birourilor lumii,
să mă simt bine în ale vieții
săli de așteptare. Știu doar
că este viață și că sunt nori în juru-mi
ce mă confundă – mă tot confundă, și nu
știu ce-aștept, ce încă tot mai aștept,
când mă aplec spre timpul care vine. Nu știu
și-aș dori, și-aș dori, și nu știu cum să fiu

în afara fără măsurii, în afara măsurii umane,
în afara dimensiunii finite.

Nu știu de ce privind la apa de mare
îmi saltă în piept bucuria de fiu cu mamă.

Nu știu de-i întâmplătoare ieșirea mea
într-un secol aleatoriu, nu-mi pot explica boala mea

de-a ataca lumea, nu pot să-mi vindec

boala nedureroasă și-aș vrea
ca fiece lucru din nou să-l rearanjez în pacea unui
vis de copil, într-o arcadie cu retorică

convingătoare, într-un somn îmbrățișat
de niște zei războinici și care se îndrăgostesc.

N-am înțeles, și-aș avea nevoie,
n-am înțeles lumea
vieții, n-am înțeles legea ei

fundamentală
și nu am nimic de livrat
acestor cățeluși are așteaptă,
și care-mi cer să-i înțeleg,
căci nu le știu melodia
care va fi să-i bucure, și nu vă pot ajuta
nu știu nici măcar dac-aș vrea
cu acea tărie ca de cățea
care dă lapte, nu vă pot ajuta în izbeliște
nu pot a vă fi balsam,
eu nu vă pot vindeca în curajul esențial
al grabei bătăilor inimii.

Graalul mi l-am găsit și pierdut de o sută de ori.

Nu știu dacă frumusețea-i academia aceea
a centimetrilor,
iar frumusețea, o, frumusețea e astă
pretenție de bâlci a saltimbancilor,
nu-mi pot explica răstignirea
grației, și nu-mi pot explica de ce
mă aflu în ăst bârlog revoltat
în astă groapă cu spiriduși actuali
în partea asta barbară a speciei,
și nu știu de ce, fiind la apus, nu
se aude nicicum acel aleluia al lucrurilor,
nu știu dacă în spatele ăsta
fără de aripi se află câmpii minunate de unde
să-ți poți lua zborul, dacă în acea vertebrală coloană
se află instrucțiuni
pentru manevra de decolare, dacă sunt eu săgeata
din arcul spatelui, dacă sunt eu
și arcul și săgeata, și nu știu în care mână –
mână ori ghiară de Dumnezeu –
spre-a mă supune – o să mă-împingă

înspre acea dură aliniere a pământestii dureri.

Nu știu dacă singurătatea, dacă acea
agonie numită singurătate, dacă despărțirea

de trupuri dragi, dacă acel a rămâne singur
al celor vii, dacă jelania singurătății, dacă îndepărtarea
de chipul drag, ori dispariția celor
purtați în suflet, nu știu
de e dar în a primi

mângâieri ori toată nesiguranța asta.
Puținul ce-l știu e puțin, și eu din acest puțin

vă cer iertare.

Cer iertare pentru ce sunt, vă cer iertare
și pentru tot ce știu.
_________________________
-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Io non so se questa mia vita sta spianata su un
buco vuoto. Non so se il silenzio che indago
é intrecciato alla mia sostanza molle.
Io non so se quello che cerco e ho cercato e
cercherò, non so se quello che cerco
é un insulto a quel vuoto.
Non so se questo fatto di non avere
un paio d’ali sia premio o castigo,
io non so se la polveriera
della mia inquietudine sia un trono
su cui mi siedo minacciato, se la fuga che
a scatti regolari mi pungola, se quel
puerile sogno di fuga sia uno sgambetto
d’angelo, d’un buffone d’angelo che
mi vuole inciampare.

Io non so se l’amore sia una guerra o una
tregua, non so se l’abbandono d’amore
sia una legge che la vita cuce fino al
ricamo finale. Io non so
che farmene di questi nemici che premono,
non so che farmene oggi di questo oggi
e me lo ciondolo fra le dita perplesse,
non so parlare di quello che
è sentito nel profondo me, non so parlarlo
quell’essere che é qui presente fra le vite degli
altri.

Io non so spiegarmi l’imperturbabilità
di Dio, e non mi spiego di non udire il
suo grave lamento, il suo urlo di collera o
d’amore, e non so vederlo che sono in cecità
ma vorrei sentirlo almeno piangere come piango io
guardando le facce indolorate, guardando le
facce con grave malattia terrestre,
io non so invocarlo né bestemmiarlo che
è troppo nella sottrazione e troppo
astratto per i miei chili umani.

Io non so forse non voglio
consegnarmi negli uffici del mondo,
e stare buono nelle sale d’aspetto della
vita. Io non so nient’altro
che la vita e molte nuvole intorno che
me la confondono me la confondono e non
so cosa aspetto, cosa sto aspettando in questo
sporgermi al tempo che viene. Io non so
e vorrei, vorrei, non so stare
fuori misura, fuori misura umana,
fuori da questa taglia finita.

Io non so perché guardando l’acqua del mare
mi salta in petto una gioia di figlio con la
madre. Non so se questa uscita mia in un secolo
a caso, se questo essere qui a casaccio,
io non so spiegarmi questa malattia
all’attacco del mondo, non so guarire
questa malattia che indolora e vorrei
sistemare ogni cosa, in un sogno puerile di
tregua, in un’arcadia anche retorica,
in un dormire abbracciato dei
guerrieri che si innamorano.

Io non ho capito e dovrei,
non ho capito il mondo della
vita, io non ho capito la legge sottostante
e non ho da fare la consegna a
questi cuccioli che aspettano, che esigono
da me l’aver capito.
Io non so la canzone
che spensiera e non so soccorrervi
non so pur volendolo
con quella forza di cagna
che dà il latte, non so soccorrervi nel vostro
sbando, io non so farvi da balsamo
io non so mettervi nel coraggio essenziale,
nello slancio, nel palpito.

Il mio Graal l’ho ritrovato e perso cento
volte.

Io non so se le particelle piriche del mio
disagio fanno una miccia che incendia.
Non so se l’Attila del mondo ha
una forza che straborda le mie
dita pacifiche, non so se indurlo a
guerrigliare, non so se indurlo
se sedurlo se ridurlo a sagoma
di sogno, non so se alzare bandiera bianca
o finirò impantanato nella sua
normalità stupefacente, nella sua
normalità di Attila che
fa terra bruciata, non so se battermi,
essere patriota di un’idea sollevata, non so
se fare il giuramento alla
primavera che dice la sua infiorando e
incantando, non so se slanciarmi
nel cataclisma barbarico e dare
un goccio d’acqua alle bocche
screpolate dei fratelli, non so
se fare il giuramento a questa tregua
domestica, se fare il giuramento delle
pance satolle o azionare un voltafaccia
che strozza ogni boccone. Non so se nell’uno o
nell’altro caso sono salvo, se sono salvo
quando viene l’angelo
col suo atto d’accusa, e ci condanna ancora
ad una logica finanziaria
e poi dà l’ordine di sospendere le vite.

Io non so se la bellezza è questa accademia di
centimetri, se la bellezza, la bellezza è questa
carnevalesca decadenza di saltimbanchi,
io non mi spiego la crocifissione
della grazia, e non mi spiego perchè
mi trovo in questo covo rivoltato
in questa fossa con gli orchi attuali
in questo lato barbarico della specie,
e non so perchè stando a occidente non si
ode quell’alleluia delle cose.
Io non so se in questa schiena
senza ali ci son grandi pianure da cui fare
il decollo, se in questa spina dorsale
ci sono istruzioni
per la manovra di decollo, se sono io la freccia
di questo arco della schiena, se sono io
arco e freccia, non so in quale mano
non mano o zampa di Dio mi stanno
torchiando, e sottoponendo al duro
allenamento dei dolori terrestri.

Io non so se la solitudine, se quello
strazio chiamato solitudine, se quell’andare
via dei corpi cari, se quel restare soli
dei vivi, io non so se quel lamento della
solitudine, se quel portarci via le facce
se quel loro sparire
di facce che avevamo dentro il respiro, non so
se il dono sia questo portarci via le
carezze, questa slacciatura.
E’ poco il poco che so e di questo
poco io chiedo perdono. Io chiedo
perdono per quello che so, perdono io chiedo
per tutto quello che so.