Cine ești tu
ce, nevăzut, renegat, așteptai
la o cotitură a vârstei
cât timp va fi fost vremea ta? Îți datorez
acest timp al recunoștinței
dar și al durerii.

Iar acum neliniștea se strecoară,
pătrunde-n întâile nopți de vară,
invadează pereții calzi încă, se ține de
zborul licuricilor peste hambare,
cuprinde drumeagul de unde brusc
în căderea farurilor un iepure sare.

Iubito, cum putut-am să nu înțeleg?
Viața toată era așteptare
toată ca această veghere.
Să plâng ar trebui la gândul
că am irosit astă lungă așteptare
cu atâtea cuvinte nepotrivite,
cu atâtea fapte necugetate, ireparabile,
iar acum, rănit, să spun că nu contează
numai chinul să se sfârșească.

„Mântuirea sperată astfel nu-i potrivită
nici ție, și nici altora ca tine. Pacea,
de va veni, va veni în alt mod
mai lucid ca acesta, mai dureros;
când suferința nu-ți va părea în zadar
când și pedeapsă va fi și va trăi
și va deveni binele tău și al altuia.
Credința e-în tine, credința e o ființă.”

Cântul acesta nu mai are cuvinte.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

La notte viene col canto
prolungato dell’assiuolo,
semina le sue luci nella conca,
sale per le pendici umide, trema
un poco. La forza in lunghi anni
acquistata a soffrire viene meno
e la piccola scienza si disarma,
il sorriso virile
non ha piu la sua calma.

Tu chi sei
che aspettavi invisibile, appostata
a una svolta dell’eta
finché fosse la tua ora? Ti devo
questo tempo di gratitudine
e d’altrettanto dolore.

Ed ora l’inquietudine s’insinua,
penetra queste prime notti estive,
invade il muro ancora caldo, segue
il volo delle lucciole sulle aie,
s’inselva nelle viottole ove a un tratto
nell’abbaglio dei fari la lepre saetta.

Cara, come ho potuto non intendere?
La vita era sospesa
tutta come questa veglia.
C’e da piangere a pensare
come ho sciupato questa lunga attesa
con tante parole inadeguate,
con tanti atti inconsulti, irreparabili,
e ora ferito dico non importa
purché il supplizio abbia fine.

”La salvezza sperata cosi non si conviene
né a te, né ad altri come te. La pace,
se verra, ti verra per altre vie
piu lucide di questa, piu sofferte;
quando soffrire non ti parra vano
ché anche la pena esiste e deve vivere
e trasformarsi in bene tuo ed altrui.
La fede e in te, la fede e una persona.”

Questa canzone non ha piu parole.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

I ricordi, un inutile infinito,
ma soli e uniti contro il mare, intatto
in mezzo a rantoli infiniti..
Il mare,
voce d’una grandezza libera,
ma innocenza nemica nei ricordi,
rapido a cancellare le orme dolci
d’un pensiero fedele…
Il mare, le sue blandizie accidiose
quanto feroci e quanto, quanto attese,
e alla loro agonia,
presente sempre, rinnovata sempre,
nel vigile pensiero l’agonia…
I ricordi,
il riversarsi vano
di sabbia che si muove
senza pesare sulla sabbia,
echi brevi protratti,
senza voce echi degli addii
a minuti che parvero felici…

-Trad. Enzo Montano-
________________________

Un băiat nu ştia
Să scrie decât propriul său nume
Nu contează care
Era acel nume
Atunci se îndrăgosti de o fată.
O fată cu ochi adânci şi frumoşi,
Ochi care l-au învăţat să citească.
O fată vie şi caldă
Ca o vară.
El
Îi iubea mişcarea plină de viaţă
Cu care îşi scutura părul plin de toate sclipirile soarelui
Şi ochii care îl învăţaseră
să citească.
Învăţă să-i scrie numele, căci
O iubea.
Şi începu să-i scrie de multe, multe ori
Numele.
Şi iată intr-o zi
Când îi tot scria numele
gândindu-se
La minunata ei gropiţă din bărbie
Şi la faptul că
Întreaga ei fiinţă aducea a zbor de ciocârlie
Simţi că trebuie să scrie
Şi alte cuvinte,
Cum ar fi soare, floare, viaţă,
Pentru că fiinţa
Ei
Înseamnă viaţă, soare, floare.
Şi a ştiut să scrie viaţă.

-traducere de Catalina Franco-
_________________________

Non correre. Fermati. E guarda.
Guarda con un solo colpo dell’occhio
la formica vicino alla ruota dell’auto veloce
che trascina adagio adagio un chicco di pane
e così cura paziente il suo inverno.
Guarda. Fermati. Non correre.
Tira il freno alza il pedale
abbassa la serranda dell’inferno.
Guarda nel campo fra il grano
lento e bianco il fumo di un camino
con la vecchia casa vicina al grande noce.
Non correre veloce. Guarda ancora.
Almeno per un momento.
Guarda il bambino che passa tenendo la madre per mano
il colore dei muri delle case
le nuvole in un cielo solitario e saggio
le ragazze che transitano in un raggio di sole
il volto con le vene di mille anni
di una donna o di un uomo venuti come Ulisse dal mare.
Fermati. Per un momento. Prima di andare.
Ascoltiamo le grida d’amore
o le grida d’aiuto
il tempo trascinato nella polvere del mondo
se ti fermi e ascolti non sarai mai perduto.