Oscar Vadislas de Lubicz Milosz,”Ireala”-”L’Irréelle”

Capul dulce ți-lasă în mâinile mele să doarmă:
Un Iunie de ruine arde în părul tău blond,
Liane, un soare bătrân pe hamei.
Gura ta – mac pe zidul care împrumută
Vechea lui umbră mucegăită rătăcitorilor.
Un cânt de pescari în nalba mărilor
E pentru mine vocea ta somnoroasă,
Vocea ta, prietenă nevăzută și melancolică.
Inima ta este patul de flori al dulcilor ieri,
Clopotul blând, nedeslușit în liniștea calmă.
Un cer de țară care a murit de mult timp
Cântă în ochii tăi – un cer de pământ sărac
În care palida Annabel și Guy de Vere
Și D’Elormie aud în vânturi puternice
Cum dinspre cimitir răsună blândul octombrie.
Și ce contează că ești ireală?
Dintre cele care n-au existat niciodată?
Solitudinea mea de grădini străvechi și iubite
E mai puțin plină de farmec sau mai puțin frumoasă
Decât a ta toamnă cu frunze de foc?

-traducere de Catalina Franco-

_________________________

Laisse en mes mains dormir ta douce tête:
Juin des ruines brûle en tes cheveux blonds,
Lianes, soleil vieux sur les houblons.
Ta bouche est le pavot du mur qui prête
Sa vieille ombre moisie aux vagabonds.

Un chant de pêcheurs au mauve des mers
Voilà ce que m’est ta voix endormie,
Ta voix, invisible et pensive amie.
Ton cœur est le lit de fleurs des doux hiers,
La cloche tiède et sourde d’accalmie.

Un ciel de pays mort depuis longtemps
Chante en tes yeux, – un ciel de pauvre terre
Où la pâle Annabel et Guy de Vere
Et d’Elormie entendent aux grands vents
Sonner doux Octobre du cimetière.

Et qu’importe que tu sois irréelle
Et de celles qui ne furent jamais?
Ma solitude aux vieux jardins aimés
En est-elle moins charmeuse ou moins belle
Ton automne aux feuillages enflammés?