Oscar Vladislas de Lubicz Milosz,”Într-o țară a copilăriei …”-”Dans un pays d’enfance…”
Într-o țară a copilăriei regăsită în lacrimi,
Într-un oraș al bătăilor de inimi moarte
(Bătăi izbucnind în legănat vacarm,
Bătăi de aripi de păsare a morții,
Aripi negre aruncate peste moartele ape).
Într-un trecut fără timp, căzut pradă farmecului,
Ochii dragi în doliul iubirii încă mai ard
De un foc lent de roș mineral, de o vrajă tristă;
Într-o țară a copilăriei redescoperită în lacrimi …
– Dar ziua plouă pe golul a tot și a toate.
De ce mi-ai zâmbit în lumina străveche?
Și de ce și cum m-ai fi putut recunoaște
Fată ciudată cu pleoape de-arhanghel,
Cu zâmbitoare, vineții, suspinânde pleoape,
Iederă a nopții de vară pe luna pietrelor?
Și de ce și cum, fără să fi știut vreodată
Nici fața mea, nici durerea mea, nici mizeria
Zilelor, m-ai recunoscut dintr-odată tu,
Blândă, melodioasă, cețoasă, palidă, scumpă,
Pentru care să mor în noaptea cea mare a pleoapelor tale?
– Dar ziua plouă pe golul a tot și a toate.
Ce cuvinte, ce muzică teribil de veche
În mine freamătă de prezența ta ireala,
Porumbiță înnegurată a zilelor depărtată, blândă, frumoasă,
Ce muzică te însoțește în somn?
Sub ce frunziș de solitudine arhaică,
În ce tăcere, în ce melodie sau în ce voce
De copil bolnav te regăsești tu, o, frumoasă,
O, castă, o, muzică ascultată în somn?
– Dar ziua plouă pe golul a tot și a toate.
-traducere de Catalina Franco-
________________________
Dans un pays d’enfance retrouvée en larmes
Dans une ville de battements de cœur morts
(De battements d’essor tout un berceur vacarme,
De battements d’ailes des oiseaux de la mort,
De clapotis d’ailes noires sur l’eau de mort).
Dans un passé hors du temps, malade de charme,
Le chers yeux de deuil de l’amour brûlent encore
D’un doux feu de minéral roux, d’un triste charme;
Dans un pays d’enfance retrouvée en larmes…
– Mais le jour pleut sur le vide de tout.
Porquoi m’as tu souri dans la vielle lumière
Et porquoi, et comment m’avez-vous reaconnu
Etrange fille aux archangéliques paupières,
Aux riantes, bleuies, soupirantes paupières,
Lierre de nuit d’été sur la lune des pierres;
Et porquoi et comment, n’ayant jamais connu
Ni mon visage, ni mol deuil, ni la misère
Des jours, m’as-tu soudainement reconnu
Tiède, musicale, brumeuse, pâle, chère,
Pour qui mourir dans la nuit grande de tes paupières?
– Mais le jour pleut sur le vide de tout.
Quels mots, quelles musiques terriblemts vielles
Frissonnent en moi de ta présence irréelle,
Sonbre colombe des jours loin, tiède, belle,
Quelles musiques en écho dans le sommeil?
Sous quels feuillages de solitude très vieille,
Dans quel silence, quelle mélodie ou quelle
Voix d’enfant malade vous retrouver, ô belle,
Ô chaste, ô musique entendue dans le sommeil?
– Mais le jour pleut sur le vide de tout.
catalinafrancoblog 