Yves Bonnefoy, „Pe ramuri de zăpadă încărcate”- ”Sur des branches chargees de neige”
I
De la un ram acoperit de zăpadă la altul, din anii aceia
Care-au trecut fără ca vântul să sperie frunzele,
Pulbere de lumină se-împrăștie
Uneori, când în această tăcere înaintăm.
Iar această pulbere nu cade decât infinită,
Nu prea știm bine dacă o lume încă există
Sau dacă adunăm în mâinile noastre ude
Un cristal de realitate perfect adevărată și pură.
Culori înfrigurate mai dense, de-albastru și violet,
Pe cine să chemați mai de departe dacă nu fructul,
Sunteți voi visul nostru ce nu dispare și
Despre care nu are nici știința supremă nici calea?
Cerul în sine chiar el are acești nori
Fata de zăpadă este dovada,
Si dacă ne întoarcem la drumul alb,
Aceeași lumină este și aceeași pace.
II
Doar dacă, într-adevăr, lumea n-are imagini
Decât asemenea florilor prăbușite sub nea
În martie, ca să inflorească apoi, toate împodobite,
În reveria noastră sărbătorească,
Chiar dacă ne aplecăm, ca să aducem
Încărcătura bucuriei lor în viata noastră,
Curând vor fi moarte, nu atât în umbra
Culorii lor ofilite cât în inima noastră.
Arzătoare e frumusețea, aproape-o enigmă,
A ei învățare cere mereu s-o iei de la capăt
De la adevăratu-i sens dinspre partea de luncă înflorită
Care din loc în loc acoperă petele de zăpadă.
-Traducere de Catalina Franco-
_________________________
I
D’une branche neigeuse a l’autre, de ces années
Qui ont passé sans qu’aucun vent n’effraie leurs feuilles,
Se font des éparpillements de la lumiere
A des moments, comme nous avançons dans ce silence.
Et cette poudre ne retombe qu’infinie,
Nous ne savons plus bien si un monde existe
Encore, ou si nous recueillons sur nos mains mouillées
Un cristal de réalité parfaitement pure.
Couleurs avec le froid plus denses, bleus et pourpres
Qui appelez de plus loin que le fruit,
Etes-vous notre reve qui moins s’efface
Qu’il ne se fait la prescience et la voie?
Le ciel a bien lui-meme ces nuées
Dont l’évidence est fille de la neige,
Et si nous nous tournons vers la route blanche,
C’est la meme lumiere et la meme paix.
II
Sauf, c’est vrai, que le monde n’a d’images
Que semblables aux fleurs qui trouent la neige
En mars, puis se répandent, toutes parées,
Dans notre reverie d’un jour de fete,
Et qu’on se penche la, pour emporter
Des brassées de leur joie dans notre vie,
Bientôt les voici mortes, non tant dans l’ombre
De leur couleur fanée que dans nos cours.
Ardue est la beauté, presque une énigme,
Et toujours a recommencer l’apprentissage
De son vrai sens au flanc du pré en fleurs
Que couvrent par endroits des plaques de neige.
catalinafrancoblog 