Sembrava che tra nubi si fosse aperta porta
Per cui la bianca dea notturna passi morta.
Oh,dormi,dormi in pace tra fiamme pullulanti,
Nella azzurra tomba tra veli argentati,
Nel fier mausoleo,del firmamento l’arco,
Tu delle notti dolce monarca adorato!
Deserto, sconfinato sta il mondo nella brina,
Coi suoi villaggi e campi in veste adamantina;
Rifulge l’aria,quasi di calce intonacati
Albeggiano i muri, avanzi in quelle lande.
Le sue croci storte il cimitero veglia,
Una civetta grigia su una sosta,ferma.
Il campanile scricchia,si sbatte la simandra,
Il transparente demon per l’aria quando passa,
Il bronzo tocca lieve con i dentelli d’ala
Si che partirne odi un delirante lagno.
La chisa in rovina
Sta pietosa, triste,annosa,derelitta,
Per le finestre rotte,per gli usci fischia il vento-
E par che faccia incanti e tu ne ascolti i motti-
Addentro,sui pilastri,l’altare e l’icone,
A sole ombre,mesti contorni son ridotte,
Qual prete fila un grillo un fin pensiero oscuro,
Qual sagrestan,il tarlo,batte nel vecchio muro.
––––––––––

La fede nelle chiese pittura le icone-
Nel cuor m’aveva messo i suoi incanti e fole,
Ma i casi della vita,le mosse dei frangenti
Vi han lasciato appena ombre contorni mesti.
Ivano cerco il mondo nel cerebro deserto,
Che rauco un grillo vi fa il cupo verso;
Sul cuor inaridito io metto ivan la mano,
Lent’esso batte come in una bara il tarlo.
Se penso alla mia vita,mi pare ch’essa corra
Narrata lievemente da un’estranea bocca,
Non fosse mia quasi,quasi io non fossi stato.
Chi e che la mia storia declama di un fiato
Se a lui l’orecchio sporgo-e rido di quanti’odo
Come di duoli altrui?…Quasi fossi gia morto.

(Geo Vasile)
––––––––-

Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă,
Prin care trece albă regina nop?ii moartă. –
O, dormi, o, dormi în pace printre făclii o mie
?i în mormânt albastru ?i-n pânze argintie,
În mausoleu-?i mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat ?i dulce al nop?ilor monarc!
Bogată în întinderi stă lumea-n promoroacă,
Ce sate ?i câmpie c-un luciu văl îmbracă;
Văzduhul scânteiază ?i ca unse cu var
Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar.
?i ?intirimul singur cu strâmbe cruci veghează,
O cucuvaie sură pe una se a?ează,
Clopotni?a trosne?te, în stâlpi izbe?te toaca,
?i străveziul demon prin aer când să treacă,
Atinge-ncet arama cu zim?ii-aripei sale
De-auzi din ea un vaier, un aiurit de jale.
Biserica-n ruină
Stă cuvioasă, tristă, pustie ?i bătrână,
?i prin fereste sparte, prin u?i ?iuie vântul –
Se pare că vrăje?te ?i că-i auzi cuvântul –
Năuntrul ei pe stâlpii-i, păre?i, iconostas,
Abia conture triste ?i umbre au rămas;
Drept preot toarce-un greier un gând fin ?i obscur,
Drept dascăl toacă cariul sub învechitul mur.
……………………………………………………………..
Credin?a zugrăve?te icoanele-n biserici –
?i-n sufletu-mi pusese pove?tile-i feerici,
Dar de-ale vie?ii valuri, de al furtunii pas
Abia conture triste ?i umbre-au mai rămas.
În van mai caut lumea-mi în obositul creier,
Căci răgu?it, tomnatec, vrăje?te trist un greier;
Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi ?iu,
Ea bate ca ?i cariul încet într-un sicriu.
?i când gândesc la via?a-mi, îmi pare că ea cură
Încet repovestită de o străină gură,
Ca ?i când n-ar fi via?a-mi, ca ?i când n-a? fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi ?in la el urechea – ?i râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.