Henry Bataille ,”Amintirile – Les souvenirs”

11203255_793742890710737_3504766066394993248_n

Henry Bataille, „Amintirile – Les souvenirs”
Amintirile sunt încăperi fără încuietoare,
Camere goale unde nu îndrăznim a pătrunde,
Fiindcă acolo cândva, bătrâni, au murit părinții.
Noi locuim în casa cu acele camere închise.
Știm că se află acolo, după obișnuință,
Aceea-i odaia roz, aceea-i odaia albastră…
Casa cu amintiri e plină de singurătate,
Iar noi, surâzători, trăim în ea mai departe …
Când, trecătoare, vine vreo amintire, o salutăm
O îmbiem: „Mai rămâi… mă voi întoarce la tine …”
Știu că va fi toată viața acolo la locul ei,
Dar uit adesea să mă întorc ca s-o văd,
Așa de multe se află în casa lor bătrână.
Și-s împăcate cu faptul de-a le fi uitat,
Și dacă în seara asta nu vin, și nici altădată,
Voi inimii mele nu-i cereți mai mult ca vieții…
Le știu dormind acolo, în spatele zidurilor,
Nu am nevoie să merg la ele ca să le știu;
Micile lor ferestruici – eu de pe drum le văd,
Și va fi tot astfel, și asta până ce o să mor.
Și totuși, simt uneori, în umbra zilelor,
Un fel de neliniște rece, un nu știu ce fior,
Și prea bine neînțelegând de unde vine durerea,
Trec mai departe …
Și totuși, de fiece dată, o moarte se petrece
Când un fior – venit în taină – pare a ne da de veste
Că o amintire s-a stins ori că a plecat de la noi,
Că nu mai distingem prea bine acea amintire,
Că suntem și noi mai bătrâni, că ne-amintim mai greu…
Și totuși în mine simt cum mi se închid pleoapele.
-traducere de Catalina Franco-
____________________________
Les souvenirs, ce sont des chambres sans serrures,
Des chambres vides où l’on n’ose plus entrer,
Parce que de vieux parents jadis y moururent.
On vit dans la maison où sont ces chambres closes.
On sait qu’elles sont là comme à leur habitude,
Et c’est la chambre bleu, et c’est la chambre rose…
La maison se remplit ainsi de solitude,
Et l’on y continue à vivre en souriant…
J’accueille quand il veut le souvenir qui passe,
Je lui dis : « Mets-toi là… Je reviendrai te voir… »
Je sais toute ma vie qu’il est bien à sa place,
Mais j’oublie de revenir le voir,
Ils sont ainsi beaucoup dans la vieille demeure.
Ils se sont résignés à ce qu’on les oublie,
Et si je ne viens pas ce soir ni tout à l’heure.
Ne demandez pas à mon coeur plus qu’à la vie…
Je sais qu’ils dorment là, derrière les cloisons,
Je n’ai plus le besoin d’aller les reconnaître ;
De la route je vois leurs petites fenêtres,
Et ce sera jusqu’à ce que nous en mourions.
Pourtant je sens parfois, aux ombres quotidiennes,
Je ne sais quelle angoisse froide, quel frisson,
Et ne comprenant pas d’où ces douleurs proviennent,
Je passe…
Or, chaque fois, c’est un deuil qui se fait
Un trouble est en secret venu nous avertir
Qu’un souvenir est mort ou qu’il s’en est allé…
On ne distingue pas très bien quel souvenir,
Parce qu’on est vieux, on ne se souvient guère…
Pourtant, je sens en moi se fermer des paupières.

Henry Bataille ,” I ricordi”–”Les souvenirs”

I ricordi sono camere senza serratura,
camere vuote in cui non si osa più entrare
perché un tempo vi morirono vecchi parenti.
Si vive nella casa di queste camere chiuse…
Si sa che ci sono, com’è loro costume; si tratta
della camera azzurra, e poi della camera rosa…
La casa si riempie così di solitudine
e continuiamo a viverci sorridendo…
Quando vuole lo accolgo, il ricordo che passa,
gli dico: „Mettiti lì… tornerò a vederti…”
Lo so definitivamente che è ben sistemato,
ma talvolta dimentico di tornare a vederlo.
Ce ne sono molti così, nella vecchia dimora.
Ormai son rassegnati a essere dimenticati,
e se non vengo stasera, oppure adesso,
non siate esigenti con il mio cuore come con la vita…
So che dormono là, dietro le pareti,
andare a riconoscerli, più non mi serve;
vedo le loro piccole finestre dalla strada,
e sarà così fino a che ne morremo.
Tuttavia sento talvolta, nell’ombre quotidiane,
non so qual fredda angoscia, un certo brivido,
e non capisco donde vengano, questi dolori,
e procedo…
Orbene, ogni volta, un lutto succede.
Un turbamento è un segreto venuto ad avvertirci
che è morto un ricordo, oppur che se n’è andato…
Non si distingue bene quale sia, quel ricordo,
perché si è tanto vecchi, non ci si ricorda affatto…
Eppure sento palpebre che si chiudono in me.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s