Quest’orrendo e superbo dipinto
la parabola dei ciechi
senza un rosso

nella composizione mostra un gruppo
di mendicanti che si guidano
l’un l’altro

diagonalmente verso il basso
attraverso la tela
ruzzolando infine in un pantano

dove il quadro
e la composizione finiscono
nello sfondo non c’è anima viva

i visi dalle barbe
lunghe dei miserabili
con la loro povera

roba un bacile
per lavarsi si vede una casa
contadina e la guglia d’una chiesa

i volti sono levati
come a cercare la luce
non c’è un dettaglio estraneo

alla composizione ciascuno
segue gli altri bastone
in mano trionfante verso il disastro.

William Carlos Williams,”La parabola dei ciechi”

 

 

 

Così soave rassomigli
Il bianco fiore del ciliegio,
E angelo, tu, fra la gente,
Incontro alla mia vita sorgi.

Appena sfiori il tappeto
La seta suona quando muovi,
E dalla testa fino ai piedi,
Leggera come sogno voli.
Di tra le pieghe del vestito
A mo’ di fermo marmo spicchi,
Mi pende l’anima ai tuoi occhi
Di lacrime a sorte ricchi.

Oh, vago sogno di amore,
Soave sposa delle fiabe,
Piu non sorrider! Il sorriso
Mi svela quanto tu sei dolce

E puoi col fascino notturno
Per sempre gli occhi abbuiarmi,
Con caldi sussurri di labbra,
Con fredde braccia ad abbracciarmi.

Di colpo affiora un pensiero –
Un velo sui tuoi occhi in fiamme:
C’è il cuposcuro abbandono,
C’è l’ombra delle dolci brame.

Te’n vai ed io ho ben capito
Di non tener dietro al tuo passo,
Per me perduta in eterno,
Della mia anima, tu sposa !

A me la colpa vista averti,
E mai me la perdonerò,
L’azzurro sogno sconterò,
La destra sporta nei deserti.

E a me risorgerai, icona
Della per sempre Immacolata,
Sulla tua fronte la corona –
Dove te’n vai? Quando verrai?

(Traducere – Geo Vasile)
………………………………………….

Tu es si frêle que tu ressembles
A la fleur blanche du cerisier.
Ange ressortant parmi les hommes,
Sur mon chemin tu apparais.

A peine le tapis tu frôles,
La soie résonne sous tes pas
Et de la tête aux pieds, légère,
Pareille au rêve qui flotte tu vas.

Des draperies de ta robe longue
Telle que le marbre tu surgis –
Mon âme s’accroche aux yeux humides
De larmes et de bonheur remplis.

Ô, songe des amours heureuses,
Toi, mariée d’un conte de fées,
Ne souris plus, car ton sourire
Me montre combien douce tu es,

Combien tu peux d’une nuit de charmes
Mes yeux assombrir à jamais
Et de ta bouche aux chauds murmures
Et de l’étreinte de tes bras frais.

Soudain une idée passe,
Un voile sur ton regard brûlant;
C’est l’ombre des désirs si tendres,
C’est bien le noir renoncement.

Tu pars et je t’ai bien comprise,
Perdue pour toute l’éternité
Tes pas je ne veux pas les suivre,
Toi, de mon coeur, la mariée !

Que je t’aie vue, c’est bien ma faute
De moi toujours non pardonnée.
Pour expier mon rêve-lumière
En vain la main droite je tendrai.

Je te verrai comme une icône
De la très pure vierge Marie,
Portant sur ton front la couronne.
Quand viens-tu ? Où es-tu partie ?
………………………………………………….

Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.

Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Şi de la creştet pân-în poale
Pluteşti ca visul de uşor.

Din încreţirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc –
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.

O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești,

Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrăţişări de brațe reci.

Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinţi:
E-ntunecoasa renunţare,
E umbra dulcilor dorinţi.

Te duci, ş-am înţeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!

Că te-am zărit e a mea vină
Şi vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăşi-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.

Ş-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană –
Unde te duci? Când o să vii?